Sunt sigur că lui Răzvan Petrescu însuşi această formulă, naivă, nu-i este tocmai necunoscută. Şi nu-i sună tocmai injust. Calchiată după Cartea cea mai mică, matricea gazetărească antedecembristă care transforma în pagini de revistă întregul mister al unui debut în bună regulă, titulatura i-ar putea fi aplicată perfect, astăzi, masivului volum de publicistică Foxtrot XX. Camuflate atât cât să pară într-adevăr naraţiuni, iar nu articole, învelite în membrane pregătitoare succesive de-o parte şi de alta (de la cuvânt înainte la prefaţă, de la prefaţă la introducere, de la introducere la preambul ş.a.m.d.), textele cuprinse aici au fost, la origine, simple bucăţi destinate publicării în presă. Mulţi ar putea cădea, de altminteri, în plasa editorială pregătită de Cartea Românească luând drept proze autentice nişte, de pildă, cronici de film. Şi n-ar face, prin asta, decât să dea un verdict de esenţă şi să confirme o butadă de succes. Anume că recenziile lui Răzvan Petrescu sunt, în fond, proze de cea mai bună calitate. Din stilul cărora au ce învăţa şi criticii, dar şi - mai ales - scriitorii.

Pentru că, lucrul se confirmă încă de la primele pagini, autorul Micilor schimbări de altitudine ştie să instrumenteze naraţiuni expresive pe distanţa care separă un rând de celălalt. Fără a recurge la zeflemea, dar deplasând câte un accent ironic acolo unde se cuvine, el generează un registru al diferenţei absolut necesar supravieţuirii narative. Folosindu-se de aparenta restricţie a paginii de revistă, Răzvan Petrescu împinge pragul şi mai jos, propunându-şi să creeze viaţă în două sau - cu generozitate - în trei rânduri tipografice. Fiindcă, indiferent de dimensiunile microcapitolelor din Foxtrot XX, mostrele de scriitură artistă se dovedesc la fel de înguste şi - eventual - de aglomerate. Fie că este vorba de pretinsă memorialistică cenaclieră sau de tăioase prize