Cel mai bine documentat şi cel mai aplicat studiu despre tendenţiozitatea ideologică a romanului sau, în terminologia împrumutată de autor de la un critic francez, despre "la politique de la prose" este cel al lui Cristian Moraru1. Deşi minuţios demontat prin teoriile naratologice ale lui Booth sau Genette, paradoxul constitutiv al Cronicii rămâne în mare parte neelucidat: "Ajungi să te întrebi" constată criticul, "dacă romanul este fructul (...) concesiilor făcute de Petru Dumitriu lacomului Cezar al "vremurilor" sau el reprezintă, dimpotrivă, concesia pe care ideologicul o face unui talent literar puternic, doritor să se afirme cu preţul (şi prin intermediul) unui considerabil compromis". Principala caracteristică a romanului ar fi aceea de "partizanat ideologic": Cronica de familie, o "delirantă ficţiune istorică", "reprezintă acreditarea unui punct de vedere politic asupra istoriei şi societăţii româneşti". Criticul găseşte, în principal, două indicii ale "abuzului auctorial": "şarja globală", realizată prin "mijloace epice" şi "descriptive (portretistica grotescă)", pe de o parte, iar pe de alta, "comentariul auctorial", "de o indiscutabilă natură ideologică".
Observaţiile sunt juste, însă paradoxul este, în opinia noastră, altul. Este foarte evident că, în intenţie, scriitorul proiecta în chip tendenţios bornele istorice ale Cronicii, deforma tipologia prin "şarjă", însă, în realitate, cât de tendenţios se dovedeşte rezultatul? Extrem de orientat ideologic, dacă ţinem cont de ultimul volum, ambiguu, dacă-l ignorăm. Dintre argumentele invocate de Cristian Moraru, cel dintâi, privind "şarja" tipologică, ni se pare suficient de debil: întregul episod al patrulea al studiului său rămâne până la urmă neconvingător în demontarea resorturilor ideologice ale cruzimii flaubertiene în conceperea personajelor. Într-o formă sau alta, criticul reia acelaşi tip