Unde se situează opera lui Norman Manea în tabloul literaturii române de azi? Părerile, inclusiv ale criticii care se respectă, sunt întinse de-a lungul unei axe ce are la un capăt un posibil prim Premiu Nobel românesc pentru Literatură, iar la celălalt calificativul de scriitor mediocru. La această percepere oximoronică a foarte bogatei sale opere - aici toată lumea este de acord - a contribuit din plin şi militantismul său în cauze fără legătură cu marile bătălii estetice (reactualizarea trecutului antisemit al lui Mircea Eliade, a fost, de departe, cea mai incomodă dintre ele), adepţii poziţiei contrare devenind automat, aşa cum se întâmplă de obicei la noi, contestatarii nenuanţaţi şi agresivi ai întregii opere a preopinentului lor. În contrapartidă, aliaţii de idei, au tot interesul să supraliciteze calităţile literare ale unui autor care, în fond, le legitimează opţiunea. Într-un asemenea context de receptare, necesitatea revizitării calme, lucide, a literaturii lui Norman Manea, vine de la sine. Întreaga operă trebuie (re)citită în litera ei, făcându-se abstracţie de polemicile de natură istorică sau ideologică în care autorul s-a angrenat în anii din urmă. Iar republicarea de către Editura Polirom a cărţilor de tinereţe ale lui Norman Manea oferă prilejul ideal pentru o astfel de experienţă.
Publicat în anul 1974, romanul Atrium este ce-a de-a treia carte a lui Norman Manea. Până la acea dată mai publicase volumul de proză scurtă Noaptea pe latura lungă (1969) şi romanul Captivi (1970). Împreună cu romanul Captivi şi cel care îi va urma, Cartea fiului (1976), romanul Atrium alcătuieşte ciclul Variante la un autoportret. În anul de apariţie al romanului Atrium, aşa cum spuneam, 1974, România se afla după faimosul turneu asiatic al lui Nicolae Ceauşescu şi lansarea "tezelor din iulie", dar înainte de intrarea regimului în faza de demenţă absolută
