Fiecare geografie literară îşi are mitologia ei, proiectată şi întreţinută inclusiv în anii din urmă ai demitizărilor. În Ardealul postexpresionist, Poetul (cu majusculă obligatorie) este considerat Ion Mureşan. În sudul rotit caragialian în jurul Bucureştilor: Cristian Popescu. Iar în Moldova dependentă cultural de un Iaşi pendulând între melancolie şi ironie, un nume ce cade greu e al lui O. Nimigean. Atât de înrădăcinaţi sunt aceşti autori în mentalul regional, încât ei ar putea să nu mai publice niciodată nimic (regretatul Cristian Popescu nici n-ar mai avea cum s-o facă); sau, dacă totuşi mai dau ceva la tipar, să aleagă edituri mici, provinciale, fără "acoperire naţională". E un mod mai subtil de a-i concura pe congenerii deja intraţi în sistem, schimbând centrul de comandă şi omologare, deplasându-l înspre marginea lor specificatoare.

O. Nimigean s-a gândit însă, în cele din urmă, că puţin mai multă vizibilitate nu e un inconvenient prea mare. După ce a tot gustat farmecul underground-ului la edituri ca Pan, OuTopos, Junimea, Versus, T, el iese acum la lumină printr-un volum, Nicolina Blues, publicat la Cartea Românească. Ceva din aura poetului neînţeles, ostracizat, într-o societate strâmb întocmită, se pierde. Se câştigă în schimb posibilitatea de a lărgi semnificativ aria dialogului şi confruntărilor artistice; de a ieşi din acel suc propriu în care orice scriitor se simte perfect, dar numai până la un punct. Ar fi fost şi păcat ca Nicolina Blues să apară la o editură obscură, cu difuzare precară şi promovare inexistentă. E un volum excelent, de maturitate reflexivă şi creativă, un poligon de încercări în maniere lirice diverse (specialitatea lui O. Nimigean), dar totodată o artă poetică elaborată şi desfăşurată. Autorul a fost de la bun început un teoretician al poeziei pe care o scrie, o instanţă cerebrală, critică, dublând-o frecvent pe cea