Meseria scrisului, căreia poetic i se spune şi "meşteşug", are un statut ingrat faţă de celelalte meserii. În timp ce un zugrav, de pildă, se duce dimineaţa să lucreze, iar pe seară, când termină, îşi vede de viaţă, în timp ce un contabil aşteaptă cu nerăbdare sâmbăta şi duminica pentru a se odihni sau pentru a călători, în timp ce un frizer de azi (ieri bărbier, mâine stilist) aflat în concediu îşi vede de concediu, la cei mai mulţi scriitori e exact invers. Ei se duc dimineaţa să muncească, iar când se întorc, se pregătesc de scris. Aşteaptă weekendul ca să înceapă lucrul pentru care sunt făcuţi, iar concediul e timpul privilegiat pentru adevărata lor meserie. Oamenii care scriu relativ mult - cei cu rubrici săptămânale la gazete sau, Doamne fereşte, cei cu rubrică zilnică - nu visează altceva decât să aibă timp pentru... scris. Pare ciudat, dar e real. Pare comic, cu condiţia să nu fii în pielea scriitorului. Am colegi (Cristian Teodorescu, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Traian Ungureanu) care îşi scriu cărţile, dar colaborează simultan la cotidiene, săptămânale şi lunare, unde au mereu de umplut gura hămesită a unei rubrici care mistuie tot ce-i dai într-o zi, o săptămână sau o lună.
De când scriu sistematic, deşi mult mai puţin decât alţii, mi-am dorit necontenit să am timp pentru scris. În imaginaţia mea asta înseamnă un an, doi de vacanţă, cu existenţa asigurată, în care unica grijă să fie decuparea din realitate a acelor lucruri care pot să aibă greutate şi frumuseţe în carte. Iar "la masa de lucru" să mă pot aşeza oricând, fără a avea vraişte sertarele minţii, din pricină că mă gândesc simultan la celelalte meserii pe care le fac ca să pot să mă ocup şi cu scrisul-scris.
Sunt mulţi care, ca să aibă această vacanţă utopică devin bursieri. Ca să-şi compună cărţile, se exilează. Când am fost, într-un trimestru de început de mileniu, l
