Nu e uşor să fii Eugen Simion. Proiectele de mare anvergură, devotamentul faţă de cultura naţională, ca şi o anumită solemnitate a atitudinii te pot face să te simţi inoportun într-o societate în care aproape totul se ia în derâdere. Prin seriozitatea sa înnăscută şi asumată, Eugen Simion îi culpabilizează implicit pe cei din jur, iar ei reacţionează cu iritare.

În afară de aceasta, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar, academicianul, care se face ascultat şi inspiră respect în mediile selecte, pare dezarmat în faţa unei mulţimi iraţionale sau a unor preopinenţi lipsiţi de educaţie. Ni-l putem imagina dominând cu autoritatea sa intelectuală, cu eleganţa retoricii o sală plină de profesori de limba română, dar nu-l vedem dând o replică decisivă unor turbulenţi de la restaurantul scriitorilor.

În ceea ce mă priveşte, l-am descoperit târziu pe Eugen Simion. În facultate, unde l-am avut profesor, preferinţa mea mergea către spiritele nonconformiste. Lui Tolstoi i-l preferam pe Dostoievski, lui Valéry - pe Rimbaud, lui Tudor Vianu - pe G. Călinescu şi lui Eugen Simion - pe Nicolae Manolescu. A trebuit să treacă mult timp ca să-mi placă şi unii, şi alţii. Acum înclin chiar spre spiritele conformiste (cu atât mai mult cu cât Nicolae Manolescu însuşi s-a clasicizat şi, în locul unui stil spectaculos, a adoptat unul al simplităţii esenţiale).

După 1989, într-o perioadă de contestare deşănţată şi iresponsabilă a valorilor româneşti, formă explozivă de defulare a celor terorizaţi de naţionalismul fals, zgomotos şi obligatoriu din timpul lui Ceauşescu, Eugen Simion a apărat cu o consecvenţă dusă până la rigiditate valorile culturii naţionale. Înainte de 1989, cu întinsele lui lecturi din teoreticieni şi eseişti occidentali, cu jurnalul parizian Timpul trăirii, timpul mărturisirii..., părea cosmopolit şi trezea circumspecţia