Adrian Popescu este poet. Este chiar poet şi chiar este poet. Cuvântul s-a devalorizat prin folosirea lui uşuratică. În România câteva mii de autori de versuri care nu spun nimic cititorului (constituindu-se într-un "zgomot de fond" al vieţii culturale, la fel de irelevant ca monoton-stridentele claxoane de pe stradă) se consideră sau sunt consideraţi "poeţi". Dar poeţii sunt rari, foarte rari, iar printre ei se numără în mod sigur Adrian Popescu.
Adrian Popescu este poet nu numai când se aşează, sacerdotal, în jilţul de aur al poeziei, ci este poet mereu, chiar şi când completează un formular la administraţia financiară. El rotunjeşte într-un anumit fel cuvintele, le caligrafiază, le transformă într-o muzică ademenitoare. Dulce ca mierea nu e glonţul patriei. Dulce ca mierea e limba română folosită de Adrian Popescu în versurile sale.
Cărţile de poezie pe care le-a publicat până acum (Umbria, 1971, Focul şi sărbătoarea, 1975, Câmpiile magnetice, 1976, Curtea Medicilor, 1979, Suburbiile cerului, 1982, O milă sălbatică (antologie), 1983, Proba cu polen, 1984, Vocea interioară, 1987, Călătoria continuă, 1989, Pisicile din Torcello, 1997, Poezii (antologie), 1998, Fără vârstă, 1998, Umbria (antologie), 2000, Drumul strâmt, 2001) însumează multe sute de pagini, dar nimic nu se repetă, nimic nu anunţă blazarea. La sfârşitul anului trecut, în preajma sărbătorilor de iarnă, înzestratului scriitor din Cluj i-a apărut un nou volum de versuri, Dimineaţa în Forul roman, care cucereşte tocmai prin această candoare inepuizabilă, prin sentimentul pe care îl creează că autorul redescoperă cu fiecare nou poem poezia.
Despre ce scrie Adrian Popescu? Despre orice. Sau se mai poate răspunde într-un fel. Scrie mereu despre unul şi acelaşi lucru: despre bucuria de a trăi, exprimată cuviincios. Poetul este un spirit religios, care şi-a îmblânzit de m