Dar e cu putinţă să anulăm de facto existenţialul, să abolim "orice urmă a realului", după cum preconizează cu aplomb Marin Mincu? Să zămislim în eprubetă un eu incontingent , un eu sterilizat de funcţia sa emoţională, totalmente rupt de cele ale lumii? Ne e teamă că n-am putea depăşi observaţiile de bun simţ ale lui T.S. Eliot, din celebrul său eseu, Hamlet: "singurul fel de a exprima emoţia în artă e de a găsi un corelativ obiectiv; cu alte cuvinte, o serie de obiecte, o situaţie, o înşiruire de evenimente care trebuie să alcătuiască formula acelei emoţii anume; aşa încît atunci cînd sînt date faptele externe care trebuie să se finalizeze în experienţa senzorială, emoţia să fie imediat evocată". Nu cumva suprapunerea eului poetic cu obiectul poeziei, clamată de exegetul nostru, ar deveni imposibilă fără o mediere ontologică? Ce să comunice, în definitiv, eul poetic, oricît de restricţionat, oricît de alambicat, decît substanţa trăirii sale, ce să vehiculeze textul decît semnificaţiile, în sublimare estetică, ale unei asemenea trăiri? Magistru al intelectului suveran, Paul Valéry nu se sfia a recunoaşte: "Poezia este încercarea de a reprezenta, prin intermediul limbajului articulat, acele lucruri sau acel lucru pe care încearcă, în mod obscur, să le exprime strigătele, lacrimile, liniştea, mîngîierile, sărutările, suspinele etc. şi care par a voi să exprime obiectele în ceea ce au ele ca aparenţă de viaţă sau ca scop presupus. Acest lucru nu poate fi definit altfel". După cum Merleau-Ponty constata încărcătura inconturnabil existenţială, ideatică şi chiar somatică a verbului poetic: "Legătura cuvîntului cu sensul său viu nu este o legătură exterioară, de asociere, sensul locuieşte cuvîntul (...). Sîntem obligaţi să recunoaştem o semnificaţie gestuală sau existenţială a cuvîntului (...). Ce exprimă atunci limbajul, dacă el nu exprimă gînduri? El prezintă sau, mai deg