Andrei Chintila a intors spatele acestei lumi acum un an. La o varsta la care nazuintele prind aripi de bronz. Trenul zilelor lui a stat in aceasta halta pamanteana mai putin decat s-ar fi cuvenit...
Intr-o exceptionala compozitie picturala din anul 2000, Andrei Chintila se autoportretizeaza, din semiprofil spate, cu palma dreapta proptita in dreptul capului de suprafata geamului, privind prin cuprinzatoarea deschizatura a ferestrei undeva, spre un Dincolo metafizic! Apasat parca de nevazute poveri si de valurirea intunecata a gandurilor. Din ancadramentul ferestrei se iteste un crampei de peisaj dominat de zborul unor mari pasari negre, pe un cer turnerian prevestitor de furtuna, deasupra unor buruienisuri si frunzisuri pipernicite si calcinate de secete nemiloase. Atmosfera romatica intens introflexiva, notata insa in tonalitati grave de acorduri expresioniste.
Un tablou rascolitor prin incarcatura lui emotionala si confesiva, pe care il socotesc intru catva premonitoriu in suita experientelor artistice din ultimii sai ani de viata.
Cine a fost, pentru cei ce nu s-au aflat pana azi in contact cu arta si aparitiile expozitionale ale lui Andrei Chintila? Provine dintr-o respectabila familie de artisti - Spiru si Simona Chintila. Urmeaza cursurile Universitatii bucurestene de arta sub indrumarea unui distins si remarcabil carturar si pedagog al artelor - pictorul si graficianul Octav Grigorescu.
Dupa absolvire, intra repede in agora artistica, gratie prolificitatii, flexibilitatii lui stilistice si temperantei viziunilor si filosofiei lui plastice. Nu a fost ceea ce numim indeobste un experimentator. Dar stranietatea cautarilor sale in planul compozitiei - prin fragmentarizarea secvential-fotografica a imaginii sau amplificarea si exaltarea unor detalii purtatoare de sens, intr-un discurs pictural situat, in mare parte, in evolutia p
