Uneori, avem nevoie să ne agăţăm de ceva minunat ca să putem să ne înălţăm spiritual. Să plutim, puţin, deasupra vremurilor. Deasupra propriilor intoxicări. Evadarea înseamnă o aventură. De aici, începe orice formă de spectacol. Înseamnă să călătorim în propunerile altcuiva, să descifrăm luminile şi umbrele unor altfel de zile şi de nopţi, să locuim în ceea ce îi bîntuie pe cei din preajma noastră. De asta citim, de asta mergem la teatru, prin muzee, de asta ascultăm sunetele muzicilor din capete binecuvîntate. Pentru mine, Festivalul Shakespeare al lui Emil Boroghină este un fel de zbor. Atît cît am putut să parcurg din el, am reuşit să mă reîntîlnesc cu artişti mari, de respiraţie largă, majestuoasă, urmăriţi de ficţiunile lui Shakespeare şi ale lor, de ceva fundamental legat de oameni şi de teatru ca substanţă vitală. Aşa cum spuneam şi în numărul trecut al revistei, mi se pare extraordinar să parcurgi într-un interval scurt, dens, cîteva dintre discursurile regizorale majore, la ora asta. Peter Brook, Lev Dodin, Robert Wilson, Declan Donnellan, Eimuntas Nekrosius sînt reperele universului teatral, sînt cîteva dintre numele de rezonanţă în jurul cărora se învîrteşte seducţia, preocuparea, vîlva, interesul artiştilor. Festivalul Shakespeare de anul acesta a oferit, generos, şansa unui periplu prin cîteva din operele lor. Ca să ne bucurăm, ca să putem să apreciem onest care este pulsul şi cam pe unde sîntem noi. Fără încrîncenare, fără vanitate şi, dacă se poate, fără ipocrizii.

Fie şi prin faptul că Nekrosius a venit cu trei spectacole, mi se pare că nu e o întîmplare, ci o intenţie. Mi se pare că a fost, într-un fel, protagonistul acestei ediţii. Cel care ne-a poftit în lumea lui deschizîndu-i larg porţile. Trilogia lui shakespeariană este o definiţie, totodată, a artistului Nekrosius. A unei perspective asupra energiilor şi amestecului lor, a simplit