Fiecaruia dintre noi i s-a intamplat, probabil, si, poate, nu doar o data, sa ridicam ochii spre cer, sa plangem, impreunandu-ne mainile a rugaciune, intreband retoric, asemenea lui Christos inaintea mortii, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?" Sau, din contra, sa ne lasam coplesiti de furie si sa negam, intr-un acces de nihilism, existenta divinitatii, sa refuzam pe moment sa mai credem in puterea rugaciunii sau in vreun miracol divin. Amagindu-ne ca, asa, cerem, de fapt, socoteala in privinta balantei cu care ne este impartita – injust opinam –, dreptatea, fericirea ori dreptul la viata. Ca prin atitudinea de fronda vom putea schimba ceva sau macar vom avea satisfactia sfidarii...

Poate, raportandu-ne la existenta in jurul nostru a atator si atator oameni mai tristi, mai disperati ca noi, incorsetati pana la asfixie de saracie, bolnavi, schilozi ori muribunzi, condamnati parca la o nefericire edictata a li se incheia odata cu ultima clipa de viata, unii avem tendinta de consolare ori de resemnare in fata pluralitatii suferintei, altii, de a o resimti mai acut."Eloi, Eloi, lama sabahtani?" – acel vers din Psalmul 22, invocat de Christos in ultimele clipe care I-au incheiat crucificarea si viata – tinde sa devina un refren elegiac tanguit de toti cei carora tristetea le depaseste limitele suportabilului. De cei care nu au reusit sa-L induplece sa nu le ia de langa ei un om drag, sa nu le subrezeasca sanatatea, sa nu le stirbeasca fericirea ori linistea.

Am intrat, insa, in Saptamana Mare, care precede sarbatoarea miraculoasa a Invierii, cand ar trebui sa ne coordonam viata dupa conjugarea, si la prezent, si la viitor, a verbelor a crede, a spera, a iubi si a ierta, care pot deriva intr-un exercitiu de fericire.

E vremea sa iertam greseli voluntare sau involuntare si sa cerem, la randu-ne, iertare in fata celor de langa noi ori sa c