Zilele trecute, Ion Iliescu isi aducea aminte, cu nostalgie, despre atmosfera civilizata in care s-au desfasurat alegerile castigate (si organizate) de catre domnia sa, in urma cu 18 ani. Imi amintesc si eu, dar nu cu nostalgie, ci cu manie.
Imi amintesc cum partidele care faceau cu adevarat opozitie FSN-ului erau sistematic impiedicate, de catre bande organizate de batausi, sa-si desfasoare campania electorala in afara Bucurestiului. Cum Televiziunea Romana Libera, condusa de istoricul fara memorie Razvan Theodorescu, facea loc aproape exclusiv vocilor favorabile partidului-stat, practicand cu dezinvoltura dezinformarea prin omisiune si insinuare. Cum presa defavorabila puterii era interzisa difuzarii in orasele de provincie. Ce-i drept, infruntarea televizata dintre cei trei candidati la presedintie a avut o desfasurare civilizata, nu s-a ridicat tonul, nu s-au lansat invective. Pentru un observator care nu avea habar despre realitatea din strada, emisiunea a putut parea o discutie colocviala intre trei amici de club.
Asta, daca nu observa ca temele cu adevarat importante erau de la bun inceput excluse din discutie de catre un moderator de trista amintire si ca cei doi contracandidati erau pur si simplu timorati de agresiunile de tot felul la care fusesera supusi in timpul campaniei.
Evocarea de zilele trecute i-a fost prilejuita fostului sef al statului de actuala campanie electorala, in care candidatii se ataca reciproc intr-un mod nu tocmai academic, in care se petrec incaierari intre grupurile de sustinatori in stare de ebrietate, iar mesajele electorale sunt dintre cele mai nastrusnice. Drept sa fiu, si eu ma simt stanjenit vazand productiile hilare postate pe YouTube. Dar, daca ma gandesc ca trebuie sa fie, in toata tara, peste o mie de candidati numai la primariiile din orase, si ca numarul profesionistilor in publicitate e limit
