Am avut norocul sa vin pe lume si sa cresc intr-o curte si intr-o gradina plina de pomi fructiferi si de flori.
Si bunicii, si parintii mei au fost tarani legati prin nevazute fire de pamantul mostenit de la strabunii care le-au transmis dragostea pentru animale si pentru cultura pomilor. Niciodata nu voi uita aroma gutuilor si a perelor pe care bunica le punea in lada ei de zestre, printre iile si fotele cusute cu migala, in indepartatele seri de iarna din tineretea ei.
Multi dintre pomii din cele doua gospodarii de care e legata existenta mea isi au propria poveste. Ciresul de care vreau sa va vorbesc ocupa insa un loc special in sufletul meu, pentru ca el a fost sadit, altoit si ingrijit de mama, de care imi este foarte dor, pentru ca a plecat intr-o lume mai buna.
Spre deosebire de fratii lui, ciresul n-a fost pus in gradina, ci in curte, langa casa. L-am urmarit ani la rand cum crestea, nerabdatoare sa-i admir mai intai florile, iar apoi sa ne bucuram cu totii de dulceata fructelor rosii. Cu fiecare an al vietii, devenea tot mai viguros, inaltandu-si crestetul spre lumina. Intr-una din primaveri, cand albul pur al bobocilor a explodat intr-un imaculat vesmant parfumat, am trait aceasta bucurie, dublata de o alta: pe ramurile ciresului, in potopul de flori, se aciuise si o privighetoare. Imaginati-va ce sentimente iti pot inunda sufletul cand iti picura in auz trilurile acestei cantarete maiastre si cand fermecat o cauti cu privirea prin horbota parfumata de flori, ca s-o descoperi, in cele din urma, tocmai in varful ciresului! Multi ani la rand, glasul privighetorii ne-a incantat sufletul in nopti cu luna ori in linistea diminetilor, cu cantecu-i minunat.
In fiecare inceput de vara, fructe mari, dulci, de culoarea purpurei, atarnau in ciorchini pe ramurile ciresului. Isi daruia tuturor roadele a marinimie...
Dar pomul cel darnic n
