Ingerul de la biserica Icoanei
Era o zi ploioasa de primavara, aproape de sarbatoarea Invierii Domnului. Sotia mea era foarte bolnava, internata in spital, si ma duceam zilnic la ea. Imi lipsea, si casa parea pustie, iar viata mea... un chin. In drum spre spital, m-am oprit la biserica Icoanei, ca sa ma rog ca orice om aflat in necaz, la icoana cea facatoare de minuni. Slujba se terminase demult si biserica parea goala. Luminile erau aproape toate stinse, doar cateva candele raspandeau o palpaire difuza. Am sperat sa-l gasesc pe parintele Necula care era confesorul meu. De obicei mai ramanea dupa slujbe. La lumanari femeile lipseau, asa ca m-am servit singur, lasand banii pe tejgheaua de lemn.
Biserica era stapanita de o liniste care ma inunda, cand, pe neasteptate, dinspre altar, a aparut o lumina alba, ca de neon, ce venea chiar de la icoana cea vestita a Maicii Domnului. O curiozitate bolnava m-a impins catre ea. Pasii mei nu se auzeau pe covorul moale, cand am descoperit ca nu eram singur. In fata altarului statea o umbra ingenuncheata, inconjurata de o lumina alba, sidefata, radianta, care cadea de pe umerii ei sub forma unor aripi imense. Am amutit de emotie si m-am ascuns in spatele zidului ce despartea restul bisericii de tejgheaua cu diverse iconite si lumanari. Vedeam... si nu puteam sa cred ce vad. Mi-am bagat unghiile adanc in palma, ca sa nu cred ca e un vis sau ca am o iluzie optica. Ingerul si-a deschis aripile de lumina laptoasa, le auzeam fosnetul, si un glas frumos, ca o melodie, soptea intr-o limba necunoscuta ceva ce parea a fi o rugaciune. Deodata s-a ridicat. Speriat, am incetat sa respir. Aripile de lumina erau albe, albe, cum nu vazusem niciodata pana atunci. Ingerul a sarutat icoanele, i-am vazut mainile mangaind chipurile sfinte, apoi, incet, stralucirea aripilor a disparut si a ramas doar o faptura ce se indrepta spre iesir
