De la o vreme încoace, prin birourile Direcţiei Naţionale Anticorupţie se perindă întreaga faună fotbalistică autohtonă. Sursa: EVZ

DNA pare mai degrabă sediul FRF. Impresari, conducători, fotbalişti şi bodyguarzi, componenţi ai generaţiei de aur, de platină ori de tinichea bat sfioşi la uşa temutei instituţii. Nimeni n-a scăpat. Sau aproape nimeni. Surprinzător însă, oaspeţii DNA au ieşit de la audieri, cu puţine excepţii, zâmbitori, chiar fericiţi.

După o asemenea vizită, pe Gigel Coman l-a podidit râsul. Nu conta că era trecut de miezul nopţii, că echipa sa tocmai retrogradase, iar el fusese ridicat de mascaţi, cu câteva ore mai devreme, de pe o terasă, la braţ cu nişte băieţi cu ceafa lată, care aveau asupra lor aproape două milioane de euro. Gigel avea un chef nebun de râs. Dacă stai bine şi te gândeşti, chiar e de râs. Ceea ce mulţi români încă mai cred că ar trebui să fie un fel de Inchiziţie modernă, nu este nimic altceva decât o piesă de comedie. În loc să-i „ardă pe rug“ pe corupţi, DNA le repară moralul bieţilor oameni de fotbal aflaţi în diverse stadii de depresie. Când vrea să se distreze, Gigi Becali, patronul Stelei, îi jigneşte pe procurorii anticorupţie ca pe propriii angajaţi. Şi toată lumea râde. Iar DNA continuă să cheme la audieri oameni de fotbal, aşa, ca să se afle în treabă.

Dincolo de autodenunţurile făcute cu o nonşalanţă orweliană de Gigi, în fotbalul românesc a avut loc, cu ani în urmă, tot fără efect pe tabela de marcaj, un „moment zero“. A fost spovedania celor care au stricat regulile după 1989. De decenii bune, fotbalul românesc e un soi de Vatican. Are propriile lui legi. E adevărat, înainte nu se vehiculau sumele de azi, nici nu era posibil, însă întrecerea socialistă din ramura sportivă avea cunoştinţă de termenul „bani negri“. Cu o aşa istorie, fotbalul românesc nu avea cum să nu fie respectat