Acum, la sfarsitul festivalului (premiile se anunta duminica seara), am vazut in sfarsit un film despre care pot spune cu convingere ca merita Palme d’Or-ul. Se numeste „Entre les murs”, e semnat de Laurent Cantet, dar ar trebui semnat de toata echipa. Adica si de profesorul devenit scriitor François Bégaudeau, co-scenarist al filmului, de co-scenaristul Robin Campillo si de cei 25 de adolescenti care interpreteaza rolurile unor adolescenti, precum si de profesorii si parintii care sunt in film profesori si parinti.
Intreg filmul (adica in jur de doua ore) se desfasoara in spatiul inchis al unui liceu dintr-o zona de la marginea Parisului. Intr-o clasa sunt si arabi, si negri, si chinezi care nu stiu bine limba, si copii mai buni, si copii recalcitranti care te iau la pertu daca se enerveaza, si refuza sa te asculte. Desi te trimite de la inceput (fara sa-si propuna) la „Domnului profesor, cu dragoste”, „Cercul poetilor disparuti” sau la documentarul lui Nicolas Philibert, „Etre et avoir”, vei descoperi repede ca filmul le intrece cu viteza sunetului. Este atata naturalete in jocul interpretilor, atata inteligenta in schimbul de replici, atata bun-simt in grija de a nu scoate vinovati incat uiti rapid ca aparatul de filmat nu iese din curtea liceului si ca de fapt asisti la un film de fictiune.
Profesorii n-au viata personala si, fata de cei pe care-i stim noi de-acasa, sunt implicati suta la suta in munca lor. Cel putin profesorul François. De acord, e o meserie la fel de grea peste tot, dar in Romania sa adresezi cuvinte dure unui elev nu e inca o problema. Lovitul cu capul de tabla sau corectia cu rigla peste degete – pe care le stim noi din scoala, par metode din Evul Mediu fata de munca de autostapanire la care se supun profesorii de pe ecran.
Lucrul care te impresioneaza in primul rand este ca ai impresia ca vezi un documentar
