Întîlnirea lui Augustin Frăţilă cu Nichita Stănescu a fost predestinată, nu căutată.
Puşti fiind, Augustin Frăţilă venea dintr-o provincie nu foarte veselă, din Valea Jiului: “Învăţat de tata că a fi chior în ţara orbilor nu este neapărat un succes intelectual, m-am înconjurat întotdeauna de oameni pe care i-am simţit mai buni decît mine, mai cultivaţi. Altfel nu vedeam sensul de a veni în Capitală, de a îndura nişte privaţiuni severe, ca ale oricărui tînăr provincial care aspiră să-şi facă un loc în megalopolis”. Frăţilă şi-a dorit cu toată fiinţa să-l întîlnească pe Noica. Dar n-a fost să fie! L-a cunoscut în schimb pe Nichita, fără să-şi pună musai în gînd: “Prin Nichita, mi s-au deschis toate porţile... boemei. Dar şi cele ale literaturii. Pînă cînd a murit, eu nu i-am zis, simplu, Nichita, ci «dumneata». «Nichita» şi «dumneata» se potrivesc foarte bine”.
CONVOCARE. Îngerul blond trăia în public. Nefiind genul să iasă pe stadioane, îşi făcea acasă mica lui scenă. “Ne folosea, într-un fel. Dar noi ne lăsam folosiţi... Ne regiza. Spunea: «Tu, Frăţilă, cu chitara, stai acolo. Tu, Micu (n.r. – Mircea Micu), stai dincolo... Cînd nu dădeam pe la el cîteva săptămîni, mă suna şi mă convoca. Mi-am riscat şi slujba din cauza asta. La 7:30 semnam condica la serviciu, la 8:30 suna Nichita şi mă chema. Bineînţeles că nu puteam să-l refuz... Lucram ca decorator la Centrul de Librării Bucureşti. Pentru că lipseam mult, mi se tăia din salariu, dar nu puteau să mă dea afară. Nu aveai voie să fii vagabond!”
După o noapte de cocteil, Nichita s-a culcat pe o scîndură, învelit cu o cergă. Poetul Grigore Hagiu era întins pe podea. “Nichita i-a spus: «Măi Grigore, se poate? Stai pe podea? Pofteşte în pat!» – povesteşte Frăţilă. La care acesta i-a răspuns: «Şi care ar fi diferenţa?».” Stă în firea noastră, a muritorilor de rînd, să f
