La ora expedierii acestor rînduri, juriul n-a anunţat încă palmaresul. Oricare ar fi el, un lucru e limpede: ediţia lui 2008 n-a avut parte de revelaţii, de vîrfuri spectaculoase, de masivi muntoşi, de relief accidentat, ci mai degrabă de ceea ce s-ar putea numi “o solidă calitate medie”.

La ora expedierii acestor rînduri, juriul n-a anunţat încă palmaresul. Oricare ar fi el, un lucru e limpede: ediţia lui 2008 n-a avut parte de revelaţii, de vîrfuri spectaculoase, de masivi muntoşi, de relief accidentat, ci mai degrabă de ceea ce s-ar putea numi “o solidă calitate medie”. Selecţionerii au lăsat la sfîrşit două filme “filozofice”, stufoase, complicate, de o artificialitate liber consimţită. În primul rînd, “Sinecdocă, New York”, de Charlie Kaufman, o combinaţie stranie de esenţe contradictorii, gen “All that Jazz”, “8 şi jumătate”, “Truman Show”, Greenaway... Apoi “Întîlnire la Palermo”, de Wim Wenders, din care demn de remarcat e doar faptul că Dennis Hopper joacă însăşi Moartea, văzută ca un tip simpatic, care iubeşte Viaţa şi care ne face un mare serviciu, fără ca noi, muritorii, să-i recunoaştem meritele... Fluierăturile din sală au vrut doar să sublinieze că nu e cîtuşi de puţin un film de vîrf al maestrului.

Or, o ediţie rămîne în istorie, şi în memorie, prin vîrfuri. Dar – capriciile me­moriei – uneori pot “să-ţi rămînă” replici prinse din zbor, în afara filmelor. De pildă, răspunsul lui Tarantino la întrebarea “Ce e succesul?”: să fii, deopotrivă, şi admirat, şi detestat! Cazul lui. Sau cum şi-ar defini stilul: “Pun umor acolo unde în mod normal nu e loc pentru umor!”... Sau replica lui Woody Allen la întrebarea unei jurnaliste moscovite, dacă ar accepta invitaţia de a face un film în Rusia: “Am fost o singură dată în Rusia, cu gîndul să mă plimb şi să vizitez muzee, dar, la numai două ore după ce am ajuns, m-am dus direct la Agenţia de reze