* Iubire cu gust de afine / My Blueberry Nights (SUA, 2007), de Wong Kar-Wai.

Tare aş vrea să mă înşel, dar mi se pare că în noul lui film, My Blueberry Nights (pe ecrane din 30 mai), Wong Kar-Wai dă semne de (sper că numai temporară) epuizare artistică. Stilul lui s-a manierizat atît de rău încît a devenit autoparodie involuntară. Wong continuă să facă muzică vizuală de inimă albastră, dar o face ca şi cînd "Inimă albastră" ar fi o marcă de parfum. A devenit un fel de superfotograf de modă specializat în alura morozităţii amoroase şi alura asta, care în filme ca In the Mood for Love şi Fallen Angels sugera substanţă, a devenit un look şic, o atitudine manechinoasă şi atîta tot. Filmul e plasat în America viselor lui Wong Kar-Wai, toată numai inimioare ce se fac ţăndări lîngă jukebox-ul din bar şi maşini ce gonesc pe Route 66 pentru a lăsa în urmă nefericirea, dar atmosfera e la fel de sintetică şi de subţire ca a unui pictorial pe teme din Tom Waits şi Edward Hopper, filmat într-un studio la cererea unei reviste de fiţe. Wong îşi pune actorii să stea în atitudini triste, de regulă aplecaţi asupra unei băuturi la tejgheaua unui bar, şi îi filmează ba prin geam, ba în ralanti, ba cu fundalul în unsharf, ba cu camera de supraveghere. Filmînd în America, nu-i poate pune să fumeze în bar, dar asta nu-i o problemă - dacă fumează afară şi noi ne uităm la ei pe geam, e ca şi cînd ar fuma înăuntru. Dacă ei sînt înăuntru şi noi ne uităm la ei de afară, culorile fluorescente din jurul lor încep să se scurgă unele în altele ca tot atîtea băuturi diferite vărsate pe tejghea. Ne uităm la ele cum se combină, vedem cît de estetic cade o şuviţă de păr peste ochii rătăciţi ai unei soţii fugite de-acasă (Rachel Weisz), observăm asortarea dintre coafura blondă arborată de Natalie Portman, cămaşa galbenă purtată de Norah Jones şi stîlpul galben care se zăreşte în spatele lor