"Changez la vie" - ambiţia suprarealistă a renăscut în 1968, împreună cu aceea marxistă, a "transformării lumii". Rebelii parizieni, cei din Berlinul de Vest ori studenţii de la universităţile Columbia şi Berkeley credeau că vor aduce utopia la putere. Îi citau pe Guevara, Gramsci, Rosa Luxemburg, Troţki, Marcuse, Mao, ba chiar şi pe Lin Biao ("A te revolta este just"). Purtau în mînă "cărticica roşie". Unii jurau pe numele unor Proudhon ori Bakunin, fără să ştie că aceştia decelaseră la timp potenţialul dictatorial-terorist al marxismului. Prea puţin le păsa lor atunci despre ce se întîmpla în Estul Europei, în acea zonă a paraliziei brejneviste unde se ivise, totuşi, odată cu Primăvara de la Praga, o rază de speranţă care avea să piară zdrobită de Panzerkommunismus, de acel "socialisme qui venait du froid", despre care scria chiar Jean-Paul Sartre după invazie. Toate aceste lucruri reies din lungul dialog dintre Adam Michnik şi Cohn-Bendit, Dany "le Rouge" (la păr şi la idei), devenit între timp europarlamentar ecologist, deci Dany le Vert (Nous l’avons tant aimée la révolution, Barnard Barrault, 1986). Obsesia revoltaţilor din Vest era să stigmatizeze "imperialismul american". Se opuneau războiului din Vietnam şi se credeau soldaţi ai noilor Brigăzi Internaţionale. Habar nu aveau despre ce era de fapt Vietnamul de Nord, cu al său monstruos Gulag, şi îl venerau pe "unchiul Ho", stalinistul suprem de la Hanoi. Rebeliunea studenţească pariziană era exaltată, euforică, jubilantă, jouissantă, exuberantă şi carnavalescă. Se celebra "l’imagination au pouvoir". Studenţii şi ideologii lor detestau autoritarismul (social, familial) şi puneau pe zidurile oraşului postere de genul "Il est interdit d’interdire". O contagioasă insouciance dădea măsura acelor febre revoluţionare - "Soyons réalistes, exigeons l’impossible". Revoluţiile sînt moments of madness, scrie