În paradigmă nietzscheană, Macbeth de Verdi este o victorie a dionisiacului. Puteri întunecate, misterioase şi periculoase domină opera. Forţa ei implacabilă constă, mai ales, în exacerbarea potenţialului distructiv al unei psihologii topite în delir de ambiţia de putere. Este - cum spuneau criticii italieni ai premierei - o operă senza amore, o operă care investighează stratul monstruos al umanului. Opera îşi trage energia din pactul soţilor Macbeth, amîndoi confiscaţi de visul nebun de putere ca de un miraj nocturn, pentru că răul este mai cumplit dacă este săvîrşit în doi.

Puţine creaţii fac să vibreze fibra rea a lumii mai cutremurător decît o face piesa lui Shakespeare, iar Verdi reuşeşte să traducă în limbajul operei această terifiantă, dar esenţială experienţă.

Shakespeare a fost, pentru Verdi, nu doar subiectul unei admiraţii aproape deificatoare, ci şi o provocare continuă. Se ştie, Verdi a compus trei opere după texte shakespeariene (Macbeth, Otello şi Falstaff) şi a gîndit îndelung, fără să-l poată realiza, proiectul unui Lear. Deşi primele contacte cu dramaturgia lui Shakespeare au fost indirecte, prin traduceri şi adaptări în proză, mai mult sau mai puţin aproximative, Verdi a simţit o intensă atracţie pentru marele englez. Compozitorul se referea la dramaturg numindu-l, cu respectuoasă dragoste, "Papa". Obişnuia să-l evoce des şi era cucerit de ştiinţa cu care Shakespeare amestecă epicul cu introspecţia psihologică. "Shakespeare era un realist fără să ştie. El era un realist datorită inspiraţiei, în vreme ce noi, ceilalţi, sîntem realişti ca urmare a unui calcul, a unui plan" - scria Verdi, la un moment dat, editorului său, G. Ricordi.

Macbeth se petrece la limita lumii reale, acolo unde forţele celeilalte lumi, pe care o bănuim, de care ne temem, dar despre care nu se pot spune prea multe, se întîlneşte cu lumea noastră. Verdi es