1. În mediile academice occidentale se discută aprins despre exigenţa "obiectivităţii" în teritoriul studiilor religioase. Din ce perspectivă trebuie să se ocupe de religie un "om de ştiinţă"? Preferabilă pare să fie, evident, "distanţa critică". Dacă vrei să fii riguros şi credibil, trebuie să refuzi în mod radical postura "adeptului", să te fereşti de orice alunecare spre discursul consimţitor sau, mai rău, apologetic. Trebuie să laşi mereu să se înţeleagă că, de fapt, n-ai nimic în comun cu universul credinţei, că religia nu te interesează decît din unghi psihologic, sociologic, antropologic, istoric etc. Deîndată ce îţi alunecă piciorul, deîndată ce începe să-ţi placă subiectul cercetării sale, ba chiar să aderi la substanţa lui intimă, devii suspect, demodat, în cel mai bun caz, cripto-fundamentalist, în cel mai rău. E citată cu simpatie vorba unui celebru matematician anglo-saxon: "Nu trebuie să fii triunghi ca să te ocupi de geometrie". Mircea Eliade a înţeles imediat această lecţie şi a dovedit un adevărat geniu strategic, în efortul de a-şi reprima orice convingere, pentru a impune istoria religiilor ca "simplă" istorie culturală. Cioran avea, prin urmare, dreptate să-l caracterizeze, la un moment dat, drept "un istoric al religiilor fără religie". Henry Corbin, în schimb, unul dintre cei mai învăţaţi iranologi ai secolului XX, a devenit, dimpotrivă, oarecum marginal, tocmai pentru că a avut imprudenţa de a vorbi "dinăuntru", de a se plia pe cercetarea sa pînă la identificare. Există totuşi o minoritate de specialişti, care au serioase rezerve faţă de indiferenţa "ştiinţifică", deghizată, igienic, în "distanţă critică". Da - spun ei - nu trebuie să fii triunghi, pentru a fi un bun geometru. Dar e musai ca un bun geometru să nu se îndoiască de existenţa triunghiului. Zoologul care se ocupă de elefanţi trebuie să admită că elefanţii există, ba chiar, even