La începutul lumii a fost un cuvînt, iar la începutul societăţii moderne a fost un obiect. Apoi al doilea, al şaptelea, al zecelea. Un aspirator, un frigider, un automobil. Modernitatea occidentală are la bază marfa şi clientul. Prima trebuie să fie accesibilă, iar ultimul trebuie să fie mulţumit şi suficient de aţîţat încît să mai vrea şi altceva. Jean Baudrillard, teoreticianul societăţii de consum, scria în 1968 (!) despre un sistem al obiectelor care ar fi devenit însuşi codul ce guvernează raporturile sociale (v. "Les idées de Mai 68", în Magazine littéraire, nr. special, aprilie-mai a.c.). Dintotdeauna oamenii au avut obiecte; numai că, în alte vremuri, morala şi religia dădeau societăţii un cadru al existenţei pe care azi îl fixează doar consumul.
Iar studenţii din mai 1968, apostolii celei de-a 11-a porunci (vivre sans temps morts et jouir sans entraves), din Strasbourg, Nanterre sau Paris, s-au ridicat şi împotriva acestei modernităţi. Aşa cum am mai scris-o în chiar aceste pagini pe cînd eram vecin de bancă parlamentară europeană cu ex-rebelul cu păr roşu Daniel Cohn-Bendit, nu am o simpatie ideologică faţă de cei care au pus Franţa pe foc şi Europa pe gînduri acum 40 de ani. Dar cred că nimeni nu poate nega importanţa şi farmecul acelui moment în care domnia obiectului asupra omului a fost, o clipă, pusă sub semnul întrebării. Este aproape o datorie să vedem ce-a mai rămas - din acei oameni şi acele întrebări mai ales, pentru că obiectele, ele, par a fi cîştigat partida.
Vizibil este că a rămas o fractură, în chiar societatea franceză. Preşedintele Sarkozy, în numele unui gaullism intransigent, cerea deunăzi lichidarea moştenirii lui â68. În schimb, Baudrillard spunea în 2001 că â68 a fost ultima redută a gîndirii critice, după care sistemul obiectelor a evoluat mai repede decît sistemele reflecţiei dubitative.
Apoi, mi se pare c
