Pentru un spectacol, era nevoie de elocutie poliglota. Insa finala a fost, de la un cap la altul, un caz monoton de delir monolingv englez. A lipsit colorantul hispanic, francez sau italic. Finalele de natiune unica ar trebui interzise, desi carantina ar trebui sa se aplice mai degraba sfintelor finale de neam german. Ce a ramas dupa Moscova a fost, prin urmare, o drama de violenta morala si fizica engleza. Cum anume pot 24 de jucatori de sange tot mai diluat englez sa dea un meci de britanism total e un mister care tine de presiunea extraordinara a campionatului englez. Insa discutia e complicata si paleste in fata muntelui insuportabil de date crancene care a ramas pe Lujniki, inconjurat de miristea ridicola fabricata cu 24 de ore inainte de meci, sub directia stupida a administratiei moscovite. Prima victima a finalei a fost, de altfel, chiar decizia de a acorda organizarea meciului unui oras si unei tari care mimeaza competenta sau o cumpara, la pachet, fara a fi in stare sa treaca de ambalaj. UEFAa clacat, cu tot cu intrigile de culise care au premiat insistenta falangei Putin. Finala s-a jucat pe un razor instabil, ploaia a desavarsit dezordinea si toata lumea a petrecut momentul executiilor decisive in patru labe. Evident, farsa a culminat tragic: John Terry a fortat un elan de fundas si s-a rasturnat la penaltiul care urma sa faca din Chelseacampioana Europei. Lectia nu trebuie sa scape. Locul ales strengareste-hoteste de UEFAsi-a povestit esenta: nesiguranta, netemeinicie, inselaciune elementara. Nimic nou pentru moscoviti. Insa discutia e, iar, complicata si nu mai e timp: trebuie sa ne ocupam de intelesul sportiv al finalei. Prima si cea mai bogata observatie e o absenta: disparitia originalitatii. Manchestersi Chelseaau jucat sau, mai degraba, rejucat un meci tipic de Premiership. Nu e o vina, dar e o limita. Vreme de 120 de minute si 14 penaltiuri, nimen