Intr-un anumit sens, dar cu adevarat, fiecare civilizatie si epoca a avut si si-a cultivat propria-i ecologie. De altfel, in intelesul sau strict si initial (conferit de Haeckel in 1866), aceasta ne apare ca o stiinta (ulterior si filosofie) a relatiilor interdependente intre fiinte (om in special) si mediul lor de existenta, adica o problema veche de cand lumea. Avem, astfel, o ecologie antica, medievala, moderna sau postmoderna, una asiatica si alta europeana, din perspectiva religioasa, o abordare crestina, islamica, hindusa, mozaica etc. Dar, dincolo de orice si dintotdeauna, a existat o ecologie profunda si alta superficiala, una falsa si alta adevarata, a fondului si a formelor, autentica si imitata. In sfarsit si pe scurt, o "ecologie a centrului" si o alta, subsidiara, de import si imitatie, a "periferiei". Fara a ne propune aici un demers teoretic in toata puterea cuvantului pe aceasta tema, asemenea consideratii sunt indispensabile intelegerii modului in care a fost "implementata", s-a afirmat si arata ecologia in Romania. Si aceasta mai ales din perspectiva legilor si a institutiilor de aplicare a lor. Evitand, deocamdata, diagnosticul, sa incepem cu constatarea ca, de la dispozitiile Codului civil din 1865, privind statutul de "lucruri insufletite" al animalelor, si pana la recentul (nou) Cod silvic (Legea nr. 46 din martie 2008), legile noastre nu au fost, in mare parte, decat un reflex (palid!) al celor vest-europene si in special franceze, in materie. Lectura textelor legale privind vanatoarea si padurile de la sfarsitul veacului al XIX-lea si, respectiv, a celor privind prevenirea si combaterea poluarii post-2000 (aferente preluarii acquis-ului comunitar de mediu) iti lasa aceeasi senzatie, dincolo de parfumul epocii: ca respectivele cuvinte alcatuitoare sunt romanesti, luate fiecare in parte, dar inlantuirea lor nu conduce la niciun inteles! Cu singu