Cînd, nu de mult, am fost solicitat să creionez cîteva gînduri despre Mai ’68, am răspuns prompt da, şi aceasta din mai multe motive. Primul ţine de ceva foarte personal şi se referă la preţuirea străveche pe care i-o port celei care mi-a făcut propunerea. Celelalte raţiuni le pot dezvălui în continuare. Astfel, prin vîrstă, am aparţinut acelui segment omenesc denumit adeseori imediat după "evenimente" de Edgar Morin sau Alain Tourraine "al noului personaj colectiv din istorie: clasa vîrstei adolescente". Eram student la finele primului an, nu la Nanterre sau la Sorbona, ci la Universitatea din Bucureşti, unde asistam ca invitat oficial alături de un alt coleg de la Filozofie, Marin Vladimir, în Aula Mare, în chiar zilele în care Parisul fierbea, la discursul preşedintelui De Gaulle. Era, cred, 6 sau 7 mai. Cuvîntarea a durat exact atît cît ni s-a comunicat cu cîteva zile înainte, atunci cînd, fericit, mi-am ridicat invitaţia, adică exact 12 minute. Inutil să spun că eram mai mult decît încîntat să-l ascult şi să-l văd pe acest om care venea, parcă, din adîncurile istoriei; a celei grandioase, eroice, sublime şi tragice, deopotrivă. În acelaşi timp însă, citeam ziarele franţuzeşti cumpărate la chioşcurile de pe Bulevard şi ascultam "Europa liberă", de unde aflam că "Parisul este în flăcări", iar eroul nostru este contestat. Şi nu oricum, ci cu totul şi - se spunea - de către toţi. Prin urmare, sentimentele erau juxtapuse. Aşa fiind, ele puteau să locuiască împreună în suflet şi să nu se tulbure reciproc. Bănuiesc că la fel se petreceau lucrurile şi în ceea ce-i priveşte pe colegii mei. Asta cel puţin cîteva luni după aceea. În fapt, nu atunci şi nici după ce am citit - pot spune - enorm despre subiectul care mă interesa (la noi cele mai oneste intelectual analize erau cele ale lui Fred Mahler), mi s-a conturat, în timp, această interpretare pe care o expun suc