Anul ’68 a însemnat mai mult decât o busculadă sau o fierbinţeală la cap repede vindecată de obişnuitele tratamente, parale, sex, distracţie, la care se adaugă obişnuitele mascarade şi pantalonade din partea politicienilor. Peste ocean, americanii se jucau binişor cu focul; se bucurau de războiul din Vietnam ca nişte copii cu jucăriile mecanice; ascultau muzica lui Bob Dylan şi se confruntau cu protestele studenţeşti pentru că tinerii nu erau entuziaşti să se lase mitraliaţi şi loviţi de cocteiluri Molotov pe la Saigon şi DaNang. Lor le plăcea acasă la mama şi la tata, chiar dacă îi contestau frenetic; s-a trecut pretutindeni la minijupe. Drogurile tari ca LSD făceau ravagii mai mari decât Vietcong. Din când în când, forţele de ordine interveneau intens televizate şi risipeau protestatarii, rebelii, radicalii, extremiştii, băieţi de bani gata care se jucau în mijlocul marilor bulevarde, cam imprudenţi pentru că nu le mai plăcea pe trotuare, în cafenele, în biblioteci, la cursuri, nici în parcuri la iarbă verde. Scandau „Jos!“ Erau hippies, gosişti, radicali; troţkişti, dar mai ales maoişti şi guevarişti. Dar şi terorişti, de toate. Oficialităţile atacau uneori exasperate şi temătoare campusurile aşa cum au făcut la Berkeley cu elicoptere, gaze lacrimogene; au arestat câţiva bieţi studenţi protestatari. Plăcerile rebeliunii, ca să zic aşa.

În Europa, apele erau la fel de tulburi. Baricade, demonstraţii de stradă şi alte delicatese furnizate de tânăra generaţie. Aşadar, nu se stătea pe roze cam nicăieri. Se protesta contra războiului din Vietnam, dar nu şi contra revoluţiei culturale din China sau represiunii şi Gulagului din blocul sovietic. Ele erau încă văzute cu speranţă; ca o alternativă la capitalismul detestat cu furie de noua generaţie. Era un bla-bla-bla total. La Varşovia, studenţii cu Adam Michnik în frunte se cafteau cu forţele de ordine trimise de şle