CINEMA ● Corespondenţă de la Cannes
În afară de Clint Eastwood, toată lumea pare de acord: palmaresul celei de-a 61-a ediţii nu oferă motive de nemulţumire şi nu va provoca nici un fel de polemici. De la un preşedinte de juriu nonconformist, ca Sean Penn, ar fi fost de aşteptat un plus de nebunie în opţiuni. Dar nu! Rar un palmares atît de rezonabil şi de diplomatic!
CINEMA ● Corespondenţă de la Cannes
În afară de Clint Eastwood, toată lumea pare de acord: palmaresul celei de-a 61-a ediţii nu oferă motive de nemulţumire şi nu va provoca nici un fel de polemici. De la un preşedinte de juriu nonconformist, ca Sean Penn, ar fi fost de aşteptat un plus de nebunie în opţiuni. Dar nu! Rar un palmares atît de rezonabil şi de diplomatic!
De pildă, Palme d’Or. În fine, a rămas în Franţa (ceea ce nu s-a mai întîmplat de douăzeci şi unu de ani). Era momentul. Mai ales în condiţiile în care nimeni nu s-a detaşat spectaculos. Unul dintre filmele franceze din selecţie – ultimul ales, ultimul anunţat, ultimul proiectat din cele 22 – a corespuns perfect unei anumite direcţii a competiţiei, să-i spunem direcţia ficţiunii concepute în manieră documentară. Filmul se cheamă "Între ziduri" (sau "Clasa", cum l-au tradus englezii, fiind vorba de zidurile şcolii). Regizor e Laurent Cantet (n. 1961), aflat la al patrulea lungmetraj, un cineast despre care s-ar putea spune orice în afară de faptul că ar fi un mare autor, cu un stil personal, cu un univers propriu. Dimpotrivă, marele lui merit e acela de a fi ştiut să se "şteargă", ca să poată prinde cît mai autentic suflul realităţii.
LECŢIE DE VIAŢĂ. Falsul documentar e jucat de zece profesori (adevăraţi) şi de 24 de elevi de liceu dintr-o periferie pariziană, de diverse rase, mulţi nevorbind decît o franceză aproximativă, încă nelămuriţi pe ce lume se află şi cam ce înseamnă Fr
