După ce am scris nenumărate relatări ale "aventurilor" mele în Piaţa Romană-Piaţa Amzei, a trebuit să-mi mut meschina existenţă şi tabieturile adiacente, pentru o săptămînă, la Paris, trecînd prin previzibilele faze ale cetăţeanului est-european plonjat în meandrele civilizaţiei occidentale. Am locuit la români emigraţi, am cumpărat de la ED-uri şi Tati-uri, am mers cu metroul fără bilet şi am bătut oraşul pe jos; apoi am stat la o franţuzoaică, undeva într-o periferie; şi, în cele din urmă, la hotel, devenind un turist respectabil care mănîncă la restaurant şi poate lua, la o adică, chiar taxiul...
Mai nou, ultima dată, am avut ocazia să stau într-un apartament închiriat, nu departe de Champs Elysées. Întreaga mitologie turistică, cu care eram atît de obişnuită şi de care eram încîntată, s-a prăbuşit... Du-te-vino-ul hotelului, serviciile, agitaţia, senzaţia plăcută de tranzitoriu au dispărut. Înlocuite fiind cu singurătatea şi - cel puţin aparenta - stabilitate a unui apartament. Mai ales că blocul în care locuiam era - asemenea multor altora din Paris - foarte bine baricadat şi izolat: ca să intri, trebuia să treci mai întîi de o poartă monumentală, mai ceva ca la casele ardeleneşti, înaltă şi masivă, care se deschidea cu ajutorul unui cod misterios; abia după ce pătrundeai în curtea interioară, ajungeai la uşa propriu-zisă, normală, cea cu interfonul; şi după ce o deschideai pe aceasta, la cea a apartamentului propriu-zis... Odată intrat în el, te izbea liniştea: nimeni nu se certa cu consoarta, nu punea manele, nu urla pe scări. Înţeleg că sînt amenzi mari pentru aşa ceva.
Pentru un locuitor al zglobiului Bucureşti, care a copilărit pe Şoseaua Giurgiului, liniştea nu poate fi decît angoasantă. Noroc că nevoile zilnice îl scot din casă pe cetăţeanul consumator, fie el şi global, indiferent în ce capitală a lumii se află... Aşa că, în loc de Nick-
