Anul 1968 era unul neobişnuit de generos cu iubitorii români ai culturii franceze. O mulţime de cărţi noi în populara colecţie "Livres de poche" apăruseră brusc la librăria Creţulescu, o mulţime de prieteni aveau voie să călătorească în Franţa, ba la congrese, ba pe la rudele brusc devenite avuabile, abonamentele la Vaillant (sau era deja Pif?) erau accesibile. Cînd, în mai, generalul De Gaulle a venit pentru cinci zile în România şi a recitat versuri de Eminescu, toate stereotipele francofile moştenite de la bunici s-au activat nemăsurat.

Aceleaşi stereotipe s-au prăbuşit imediat, căci Franţa bunicilor era de nerecunoscut. Studenţii intraseră în fibrilaţie, iar nedumerirea noastră creştea cu fiecare zi mai mult. Un coleg care şi-o manifestase pe stradă, la Paris, confruntat cu o mulţime de tineri furioşi, mîncase bătaie; într-un cămin din atît de burghezul şi calmul Strasbourg, unde locuia ca bursier, un altul primise vizita a trei colegi foarte tineri şi foarte dezbrăcaţi, care îi solicitau semnătura pe un manifest pentru libertatea sexuală în cămine (şi fusese a doua zi împiedicat să intre la cursuri ca "anticomunist" fiindcă, prudent şi scandalizat în părţi egale, îi trimisese să-şi pună pantalonii). Aflam de greve ale gunoierilor, de greve ale metroului - în fine, dar nu în ultimul rînd, de greva studenţilor, care se extinsese de la Nanterre la tot Parisul, apoi la mai toate universităţile franceze. Ce le lipsea? Nu puteam pricepe, şi ne era chiar ciudă pe toată această agitaţie care zgîlţîia din temelii o lume în care bibliotecile gemeau de cărţi la care noi nu aveam acces, ziarele scriau ce voiau ziariştii şi cititorii lor, călătoriile erau o libertate, nu un privilegiu - şi care vorbea, culmea, franţuzeşte!

Sorbona era un loc sacru, de ce se baricadau la Sorbona? Aşa am aflat ce înseamnă autonomie universitară: rectorul interzisese accesul po