Nu ştiu voi, dar eu eram absolut sigur că în capitalism toată lumea o să aibă maşină. Cu muncă, nu pe credit. Cu atît mai bună cu cît e mai mare. Americană, de preferinţă. Sau nu, mai bine suedeză! În fine, capitalismul din capul meu de copil de 10 ani (cînd mi-am şi fundamentat opţiunile politice) era neapărat motorizat la nivel de mase. Prin asta se şi deosebea de socialism, a cărui sosire la putere mi s-a părut mereu subvenţionată subteran de o conspiraţie mondială a vatmanilor de tramvaie.
Niciodată, dar niciodată nu mi-am imaginat însă că treaba asta cu maşinile o să fie aşa o problemă. Sigur, Almanahul Scînteia m-a prevenit încă din 1982 de traficul cumplit din lumea capitalului (în special zona Los Angeles, în rush-hour). M-a prevenit, dar sună mai degrabă ca o promisiune exotică. Pe vremea aceea, traffic-jam-ul îmi părea mai degrabă apropiat de leisure: ce poate fi mai palpitant, pentru un pionier cu bicicletă din Pantelimon, decît să viseze că stă în maşină, în Los Angeles, cu orele...?
Am aflat ce poate fi mai frumos decît asta: absolut orice. Şi-am mai aflat un lucru: să stai prizonier în maşina ta, în capitalism, duce într-o singură direcţie. La stînga.
E foarte simplu: Bucureştiul a rezistat PSD-ului exact atîta vreme cît liderii de opinie ai oraşului (şi nu mă refer aici la ăia care apar la televizor, ci la frizeri şi taximetrişti, dăscălime şi pensionari luminaţi) au considerat că stînga îşi face afacerile în cerc închis, iar dreapta îi mai lasă şi pe alţii. Multă vreme a fost şi un vot al invidiei de mase: cum să-i votăm pâăştia ale căror maşini luxoase ne stropesc în fiecare zi la stop? Şi mai e şi mîndria de oraş purtător de stindard: e uncool, cînd mergem spre capitalism, să-i votezi pe ăia care trag invers, care te îmbie înapoi.
Problema e că am ajuns în capitalism. Cu toţii, şi pesedişti, şi liberali, şi băsescieni
