Spuneam odată că cele mai frumoase statui din Bucureşti, poate chiar singurele, sînt Monumentul Aviatorilor (Lydia Kotzebue, în colaborare, se zice, cu Iosif Fekete-Negrulea), Vladimir Ghica (D. Anghel, prezentat chiar sub regimul comunist, într-o expoziţie de neuitat, sub numele de "Cărturarul", fiindcă monseniorul murise în închisoare) şi Ion I.C. Brătianu, de Mestrovici. Nu-mi trece prin gînd să-mi iau vorba înapoi. Dar a venit timpul să ne întrebăm de ce nu se face nimic pentru a recupera statuile care marcau altădată în centrul Capitalei un stil de civilizaţie. Revenirea lor, după ce au fost înlăturate la bolşevizarea României, n-ar fi decît un act de dreptate, care a întîrziat prea mult. Ar da centrului istoric un caracter retro, restabilind astfel o continuitate.
Mă gîndesc, de pildă, la statuia care din 1907 domina Piaţa Romană, a lui Lascăr Catargiu. Autorul ei, Antonin Mercié (1845-1916), fiind specializat în figuri istorice, îl făcuse şi pe Al. Lahovary în 1905, după un Wilhelm Tell la Lausanne şi o Jeanne dâArc în satul natal al eroinei. Şeful conservator, strîns în redingota lui de bronz, nu era nici mai bine, nici mai rău decît Mihai Viteazul al lui Carrier-Belleuse şi a fost chiar menţinut pe lista oficială a monumentelor istorice din 1955. După un an sau doi, cînd i-a venit rîndul să fie doborît de pe soclu, a căzut în cap şi aşa, cu capul teşit, era păstrat undeva, în dosul Casei Scînteii. Poate că n-ar fi imposibil să fie reparat. Lahovary a scăpat ca prin minune de distrugere.
Mergînd mai departe, către Universitate, pe partea stîngă a bulevardului, era statuia lui Take Ionescu, inaugurată în 1931 şi dărîmată şi ea din aceeaşi pornire duşmănoasă contra personalităţilor care clădiseră aici un stat european. "Cred în victoria Aliaţilor aşa cum cred în lumina soarelui" - declarase acest patriot român în zilele de restrişte de la s
