După ce a tot gustat farmecul undergroundului la edituri ca Pan, OuTopos, Junimea, T, Versus, O. Nimigean, iese acum la lumină, printr-un volum, „Nicolina Blues“, publicat la Cartea Românească.

Ceva din aura poetului neînţeles, ostracizat, într-o societate strâmb întocmită, se pierde. Se câştigă în schimb posibilitatea de a lărgi semnificativ aria dialogului şi confruntărilor artistice; de a ieşi din acel suc propriu în care orice scriitor se simte perfect, dar numai până la un punct.

Cu aceeaşi dexteritate şi un anume histrionism, autorul „nouăzecist“ se manifestă în registrul argotic şi în cel intelectualizat, în versuri polemice, dure, şfichiuitoare sau în poeme pline de gingăşii masculine. Scrisorile către Emil Brumaru, diseminate în mod controlat în sumarul volumului, încep fastidios, pentru a căpăta apoi ceva din naturaleţea discursivă şi confesivă a magistrului. În ele, O. Nimigean abordează direct şi discută pe larg nu numai propriile modalităţi de poetizare, ci şi perspectivele poeziei înseşi, într-o epocă de alexandrinism, subţiere morală şi uscăciune spirituală.

Mai degrabă lucid decât ludic, poetul iese din atelierul de producţie textuală, din citat, parafrază, pastişă, colaj, înspre o zonă a simplităţii lirice. Cele mai bune poeme din „Nicolina Blues“ sunt, aşa zicând, autonomizate în muzicalitatea, căldura şi sugestivitatea lor, păstrând ca legătură cu sistemul generator numai o funcţie de „aplicaţie“. O. Nimigean nu mai teoretizează acum poezia. O face, pur şi simplu, ca o demonstraţie că liricul este încă posibil: „eu muream aproape fericit/ eu aproape plângeam/ steaua căzuse/ rotindu-şi cenuşile-n geam// silabiseam scrisul clar/ pe bolta de piele/ arar îmi cădea pe timpan/ o grindină de cucuvele// urma să se-ntâmple ceva adevărat/ proştii îi spun nenorocire/ îngerul cu piele de liliac/ se încâlcise în pânza subţir