VLADIMIR TISMĂNEANU: "În gândirea politică şi morală românească, Monica Lovinescu simbolizează direcţia camusiană."

Aşadar una a revoltei în raport cu minciuna utopică, duplicitatea sordidă, conformismul nevertebrat şi violenţa poliţienească. Pentru ea, ca şi pentru disidenţii Europei de Est, spiritul nu poate sucomba în faţa tiraniei, iar constrângerile ideologice trebuie deconspirate precum tot atâtea capcane vicioase. După iulie 1971, când nu puţini erau gata să cadă pradă disperării legate de noua glaciaţiune a stalinismului românesc, Monica Lovinescu a ţinut vie făclia speranţei. A denunţat cu probe devastatoare prolixa impostură a scribilor oficiali (de la Vasile Nicolescu la Dulea) şi a „trepăduşilor de Curte Nouă“ (de la Păunescu la Vadim). A propus o tablă de valori care contrapune ceea ce este etic şi estetic valabil variilor schimonoseli „umanist-socialiste“. A făcut-o cu francheţe, scriind întotdeauna în concordanţă cu valorile în care a crezut. Este vorba de o orientare care continuă să inspire acţiunea intelectuală a unor Mihail Şora, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, N. Manolescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Dorin Tudoran, Cristian Preda, Rodica Palade, Gh. Grigurcu, Ioan Buduca, Dragoş-Paul Aligică, Andrei Cornea, Cătălin Avramescu, Mihnea Berindei, Florin Ţurcanu, Ovidiu Pecican, Sorin Lavric, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu, Cristian Vasile, Traian Ungureanu, Sorin Ilieşiu, Ioan T. Morar, Liviu Antonesei, Ioan Stanomir, Dorin Dobrincu, Alina Mungiu-Pippidi, Tudorel Urian, Aurelian Crăiuţu, Sever Voinescu, spre a oferi doar câteva nume. Împreună cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu a reuşit să creeze o şcoală de reflecţie şi atitudine care se revendică din opera lor.

Demersul ei şi al lui Virgil Ierunca a fost similar celui al revistei de exil poloneze „Kultura“. Nimeni nu va putea scrie o istorie a ideii de onoare în cult