Îi zicem Bellu, după numele familiei boiereşti care stăpînea locurile pînă cînd C. A. Rosetti, liberalul laic, ca ministru al Cultelor preocupat de higienă, a cumpărat pentru stat toată întinsa cîmpie ce avea să fie consacrată morţilor, ca să poată opri înmormîntările din jurul bisericilor bucureştene. De atunci, cimitirele de parohie au dispărut ori nu mai primesc morminte noi (bisericile Icoanei, Mavrogheni şi Ghica-Tei sînt singurele care mai păstrează cîteva morminte vechi, ale familiilor de ctitori).

I se mai spune şi "Şerban-Vodă", numele oficial, fiindcă se găseşte aproape de capul străzii care se chema odinioară Podul Şerban-Vodă, fiind îndreptată spre sud, către Dunăre şi Constantinopol. În secolul al XIX-lea, cortegiile funerare, păşind pe jos în urma dricului, străbăteau oraşul pe acest drum şi nu pot să nu mă gîndesc la cei care, în 1889, au însoţit sicriul lui Eminescu, în frunte cu bătrînul Lascăr Catargiu, care era pe atunci preşedintele Consiliului de Miniştri, din datorie faţă de marele ziarist al Partidului Conservator.

Este o grădină şi, din cauza cavourilor impunătoare care străjuiesc aleile, o cetate. Mulţi copaci, poate mai mulţi chiar decît au rămas în parcuri (de-a lungul străzilor sînt tot mai puţini, de cînd trebuie să facă loc maşinilor). Monumentele de la început, dacă nu erau busturi de domni bărboşi (însuşi Rosetti şi, alături, Mary a lui par nişte totemuri înfipte într-o pîrloagă pustie), arată ca dagherotipuri transpuse în piatră, fie că sînt graţioase doamne cu rochii lungi, înhorbotate, sau băieţelul, desigur genial, lîngă pupitrul său de şcoală. Instantanee pietrificate. Mai tîrziu, efigiile au fost înlocuite, mai ieftin, de fotografii, ideea fiind aceeaşi, că fizionomia defuncţilor merită păstrată, pentru cei care-i vizitează ca în timpul vieţii ori pentru trecători a căror atenţie trebuie atrasă asupra unor merit