În 1994, la prăbuşirea regimului de apartheid, liderii şi figurile charismatice ale mişcării de eliberare, Nelson Mandela şi arhiepiscopul Desmond Tutu, au vorbit despre un început ca "o naţiune a tuturor" sau "o naţiune-curcubeu". Africa de Sud părea să aibă toate şansele să devină un model democratic şi economic pentru toate ţările de pe continent, un exportator de echilibru politic către statele din jur. Înainte de 1994, imaginea asupritorului se confunda cu cea a omului alb, descendent al colonistului european. Lucrurile s-au schimbat: conducătorii politici sînt acum, în covîrşitoare majoritate, de culoare, proporţional cu structura populaţiei. Evenimentele recente demonstrează însă în mod tragic că represiunea şi xenofobia nu sînt un monopol de rasă. De două săptămîni, violenţele etnice din Africa de Sud, prin amploarea lor, ţin capul de afiş al ştirilor internaţionale. Grupuri de sud-africani ("înarmaţi" cu cuţite, răngi, bare de metal sau, pur şi simplu, cu pari) atacă taberele şi locuinţele unor imigranţi care sînt, la rîndul lor, africani (cei mai mulţi dintre veniţi din Zimbabwe, Mozambic, Nigeria). Nu au fost cruţaţi nici patronii despre care se crede că preferă să-i angajeze pe cei nou-veniţi în dauna autohtonilor. Violenţele s-au extins în şapte dintre cele nouă provincii ale ţării. Pentru prima oară de la regimul de apartheid încoace, guvernul a scos armata pe străzi, iar soldaţii au stat faţă în faţă cu civilii. Imagini care ar fi trebuit să rămînă definitiv îngropate în istorie revin în atenţia publică după 20 de ani. De exemplu, aşa-numitul "colier": o metodă de ucidere în care o anvelopă umplută cu benzină este agăţată de gîtul victimei şi i se dă foc. Era folosită pentru pedepsirea celor consideraţi spioni sau informatori ai guvernelor de apartheid: acum, cei omorîţi astfel au fost oameni obişnuiţi, veniţi să găsească un adăpost şi ceva de luc