Imaginea străzii/ străzilor unui oraş îţi dă, de cele mai multe ori, măsura gradului de civilizaţie a acestuia, a nivelului de trai al locuitorilor lui, al procentului lor de toleranţă şi de spirit civic. De pildă, duminica trecută, în acelaşi Bucureşti, am asistat la o scenă tipică pentru metropola în care trăim: o doamnă în vîrstă, bine (dar simplu) îmbrăcată (care s-a dovedit mai încolo că trăise în străinătate), îi reproşa unui vînzător de ziare de lîngă staţia de metrou Tineretului că... e hoţ, pentru că i-a taxat cu un leu mai mult ţigările pe care le lua de obicei. Auzind una ca asta, vînzătorul, un exemplar destul de falnic în cea mai la îndemînă accepţie de cartier, a ieşit din bîrlog, cu factura în mînă, ca să-i arate doamnei nemulţumite adevărul, negru pe alb. Numai că background-ul de proastă creştere şi gestionare a impulsurilor fiind de vină, odată ieşit, a tras-o puternic pe doamna în cauză de mîna ei osoasă, pentru a-i băga sub nas documentele. Urît şi, mai ales, nepermis gest, veţi spune. Aşa gîndeam şi eu, uluită, de pe margine, tocmai cînd o doamnă, la vreo 50 de ani, îmbrăcată şi ea destul de şters şi cu vreo două sacoşe în mînă, s-a nimerit chiar la locul faptei şi... a intervenit. Încredibil pentru un oraş ca Bucureştiul, proverbial pentru laşitatea cetăţenilor săi: noul personaj i-a spus vînzătorului că nu avea voie să-i facă aşa ceva clientei sale, indiferent dacă aceasta avea sau nu dreptate, că nu-şi merită locul de muncă, iar pe aceasta a îndemnat-o să dea telefon la poliţie. Vînzătorul bănuiesc că s-a speriat, dar a avut două replici, şi ele tipice pentru modul neaoş de a cugeta: "Doamnă, m-a făcut hoţ!" şi "Vă rog să vă vedeţi de treabă!". Surprinzător, doamna la vreo 50 de ani a gestionat foarte bine situaţia, avea ceva practică, probabil: i-a semnalat băiatului de la ziare că e destulă lume pe stradă, deci au martori. Tocmai în cli