Cu patru decenii în urmă, la Paris, se scria ultimul capitol din istoria utopiei occidentale. La Nanterre şi la Sorbona, pe străzile din Cartierul Latin, la Théâtre de l’Odéon (nu departe de mansarda în care scepticul Cioran pledase în favoarea utopiei; vezi Histoire et Utopie, 1960), în licee şi bistrouri, în fabrici şi pe ogoare, „teoria şi practica“ utopiei occidentale şi-au cunoscut „stadiul cel mai înalt şi ultim“. După consumarea frenetică, ocazional violentă, ludică, fantasmatică, subversivă, carnavalescă, erotico-sexuală, estetică, administrativ-politică şi retorică a episodului, „sărbătoarea revoluţionară“ din mai-iunie 1968 (interpretarea dată de Mona Ozouf perioadei 1789-1799 rămîne o referinţă utilă) se încheia fără a instaura o lume nouă. Utopia occidentală trebuia să se „delocalizeze“ din nou, după ce mai făcuse o tentativă de inserţie pe teritoriul său de emergenţă. China maoistă (pînă la sfîrşitul „revoluţiei culturale“), „primăvara de la Praga“, Cuba, Chile sub Allende, „revoluţia islamică“ din Iran, diversele mişcări mai mult sau mai puţin comuniste din Lumea a Treia, Carta 77, Solidaritatea, annus mirabilis 1989 şi societăţile postcomuniste ale anilor 1990 (cu obsesia de a construi „societatea civilă“) au fost succesiv, pentru feluritele facţiuni care trăiseră un scurt moment de fervoare istorică şi intelectuală ce părea simultan o confirmare şi o infirmare a marxismelor, noile orizonturi ale unor imperturbabile iluzii. Herbert Marcuse proclamase deja sfîrşitul utopiei într-o celebră luare de cuvînt la Universitatea Liberă din Berlin, în iulie 1967 (pentru o discuţie mai detaliată a temei, v. capitolul „Sfîrşitul Utopiei?“ din cartea mea Utopica. Studii asupra imaginarului social). Venerabilul corifeu al freudo-marxismului, în care studenţii germani vedeau un profet al unei lumi perfecte de hedonism infinit, credea că noile posibilităţi de