Exploziile anului revoluţionar 1968 au avut un caracter anarho-comunist în Vest (sub flamurile lui Mao, El Che, Castro et. Co) şi reformist-antistalinist în lagărul socialist (fără ghilimele la Praga, cu ghilimele la Bucureşti). De la Daniel Cohn-Bendit la Alexandr Dubcek, numitorul comun rămîne, dincolo de enormele diferenţe, antiautoritarismul, pasiunea eliberării şi a emancipărilor de tot felul – un spirit al timpului, evident. Dacă însă „Primăvara de la Praga“ a fost o disidenţă populară internă, sprijinită de la vîrf, împotriva ocupaţiei sovietice, în România socialistă (din care trupele vecinului de la Răsărit se retrăseseră cu zece ani în urmă) dizidenţa antisovietică a avut alt fason. Noul regim ceauşist a fost „revoluţionar“ doar în planul politicii externe (faţă de ţările Tratatului de la Varşovia), iar discursul său mobilizator viza apărarea „patriei în primejdie“ şi a „cuceririlor“ sale. Pe fondul micii liberalizări hruşcioviste, solidarizarea cu Cehoslovacia invadată se va transforma în argument de legitimare; comunismul „de import“ se autohtonizează definitiv, iar liderul de la Bucureşti reuşeşte să-şi anexeze grosul intelectualităţii, furînd discursul opoziţiei naţionaliste şi antisovietice. La Paris, studenţii îl huiduiau pe generalul de Gaulle, la Bucureşti – preşedintele francez e întîmpinat cu ovaţii. Respins de tinerii americani, preşedintele Nixon face furori în România. Intrarea în partid a lui Paul Goma exprimă, patetic, victoria lui Ceauşescu asupra scriitorilor, iar tezele din iulie 1971 nu vor face decît să le destrame iluziile. Desigur, studenţescul mai ’68 reprezintă vîrful unui complex în care intră şi Woodstock, beat generation, psihedelismul, neoşamanismul, new age şi ecologismul, filiera intelectuală Tel Quel-Barthes-Foucault-Deleuze-Guy Debord-Sontag, psihanaliza postfreudiană – cu Lacan, Wilhelm Reich, Herbert Marcuse, Norman