Legătura dintre Serge Gainsbourg şi mişcarea socială din 1968 nu este dintre cele mai evidente, artistul nefiind dintre cei care au luat poziţie. Din contră, cum singur susţine, Gainsbourg nu a ridicat un deget pe toată durata efervescenţelor stradale cunoscute generic azi ca „mai ’68“. Tot după propriile declaraţii, în vîltoarea evenimentelor se găsea instalat confortabil într-o cameră a hotelului preferat (Hilton şi este vorba probabil de cea cu numărul 642), unde s-a întreţinut îndelung cu „o puştoaică“. Oarecum în apărarea lui, tot Serge afirmă că s-ar fi gîndit cu multă compasiune la acei copii neînarmaţi în faţa autorităţilor şi că, „în spirit“, se afla de partea lor... Cine era puştoaica nu mai contează azi şi probabil nu prea a contat nici atunci, cert este că la momentul respectiv o cunoscuse deja pe muza muzelor sale, Jane, cu care avea să marcheze definitiv şi public trecerea de la revoluţia lui mai ’68 la cea din ’69, zis şi année érotique. Serge şi muzele sale Contemporanilor lui Gainsbourg le-ar fi fost dificil să-l descrie în cîteva cuvinte… la 17 ani de la moartea lui, misiunea pare cu atît mai ingrată. Dacă ne limităm la o listă a activităţilor profesionale, Gainsbourg ar putea fi rivalul unui Dali într-un show televizat de tipul What’s my line? (disponibil pe YouTube – http://youtube.com/watch?v=iXT2E9Ccc8A: interpret, textier, muzician, pictor, actor, regizor şi, desigur, ladies’ man, cu precizarea că meseria cea din urmă, cea de Pygmalion, este cea care loveşte poate cel mai din plin. Sub aripa (muzicală) protectoare a lui Serge s-au perindat generaţii de vedete feminine ale muzicii, de la adolescenta-minune France Gall, la artiste consacrate ca Mireille Darc şi Juliette Greco şi pînă la altă tînără speranţă, decenii mai tîrziu, Vanessa Paradis. Marele merit mediatic şi totodată marele mister din jurul artistului a fost însă acela că a reuş