Iubite domnule bloc Chrysler Nora IUGA New York, 7 mai 2008 noaptea la douăsprezece şi şapte minute pe Brooklyn Bridge două reflectoare se apropie se depărtează apuc ceaţa de-un colţ Ana o apucă de celălalt o foarfecă taie bucata de şifon cînd o laşi din mînă revine la loc – cum erau picioarele Cleopatrei? întreabă Ana acum nu mai trec nici pompierii nici avionul companiei Delta nici Plymouth-ul decapotabil al lui John Kennedy unu mic şi negru urinează şi rîde după stîlp pe placa de bronz lady Browning soţia amiralului a murit la şaizeci de ani el a apucat nouăzeci şi doi în scaunul cu rotile pe Madison Square Garden la malaezi mîncam sushi cu broccoli şi sos mayo ceream cappuccino ei mă corectau trappucino şi mîna aia de la MoMA aşezată sub tufiş pe nisip zvîcnind uşor cînd cealaltă o acoperea o frunză lungă pe fiecare deget una lată două rotunde dreptunghiulare pe spatele curbat alunecau şi din nou cu răbdare le punea la loc şi tot aşa pînă spasmul ceda şi încremeneau acolo pe mîna pierdută sub frunze numai vegetaţie şi nisip două reflectoare se apropie se depărtează o foarfecă cum erau picioarele Cleopatrei? întreabă Ana pe Lexington blocul ăla înalt alb suplu de şaptezeci de etaje iubite domnule bloc Chrysler îi scriu şi el nimic în sinea mea îmi spun: ăsta crede că poartă în raniţă bastonul de mareşal e ca plopii tineri din Titan roşi pe dinăuntru pe care primarul Negoiţă îi taie din an în paşte pentru că la fiecare furtună se prăbuşesc peste oameni ce decepţie am avut şi cu tine iubite domnule bloc Chrysler îi scriu ani în şir ca-n dansul lui Lenin un pas înainte şi doi înapoi ăia doi înapoi s-au dus pe apa sîmbetii şi ăla unu înainte sus sus sus căpriţă sus vedetă m-ai făcut vîrful tău mi-a intrat în creier nu unde-aş fi vrut şi uite acum pe tarabă superba mica mea orhidee albă dar ei se grăbesc tinerii ăia minunaţi cu laptopurile lor zburătoare îşi fa