Alexandru DOBRESCU - Ai citit noul mesaj catre lichele al domnului Liiceanu? -
Citit.
- Si ce parere ai?
- Despre text? despre obiectul lui? despre autor?
- Despre toate.
- Pai, textul e bine scris, desi cam sentimental, dupa gustul meu. Domnul Liiceanu vrea sa ne sensibilizeze neaparat, drept pentru care foloseste cuvinte mari si un ton cu accente patetice, de, iertat sa-mi fie, tanguioasa neputinta. Adica, vezi dumneata, acum 18 ani, numai ca nu a cazut in genunchi dinaintea personajului sau, implorandu-l sa faca un pas indarat, lasand prim-planul vietii publice altora mai putin incarcati de pacate, si - cand colo - acela nici ca a catadixit sa-l asculte, necum sa-i urmeze indemnul, continuand sa-si vada netulburat de necuratele-i trebi. O asemenea lipsa de ecou a apelului spune, fireste, multe si despre adecvarea lui, si despre totala lipsa de receptivitate la sfaturi a destinatarului, si, nu in ultimul rand, despre autor. Pentru ca iesirea publica a domnului Liiceanu din decembrie '89 fusese rodul unei imense naivitati: iluzia ca, invitata sa-si faca un drastic proces de constiinta, licheaua va fi intr-atata zguduita de propriile defectiuni morale, ca va lasa balta oportunitatile ce i se deschideau in fata si se va retrage cu obrajii plesnind de roseata, daca nu chiar la manastire, atunci macar intr-o activitate onorabila. - Uiti ca toti sau, ma rog, aproape toti am fost atunci victimele naivitatii.
- Cu exceptia lichelei. Neimplicata emotional, ea a intrevazut, prin amagitoarele perdele de fum ale momentului, incotro se indrepta lumea si si-a dus pasii intr-acolo.
- Daca te-am inteles bine, apelul din '89 suferea de inadecvare. Dar textul de acum? Sper ca nu-l consideri tot asa? - In nici un caz. Lasand deoparte faptul ca ea celebreaza involuntar majoratul personajului aratat cu degetul la botezul din ‘89, noua i
