Perfecţiune. Sfinţenie. Bun. Rău. Există anumite cuvinte, care nu desemnează fapte sau obiecte reale, ci idealuri irealizabile. Copiii sunt marii maeştri ai mânuirii acestor cuvinte, pentru că ei citesc cele mai multe basme. Noi, oamenii mari, le folosim de obicei ca pe un sistem de referinţă pentru realitate. Aţi întâlnit vreun sfânt sau poate vreo femeie perfectă, care să fie şi în viaţă? Cu toate acestea, ne închinăm la aceste cuvinte ca la nişte icoane. Credem şi sperăm în ele. Printre aceste cuvinte-icoane se numără şi cel numit Obiectivitate. La icoana astfel numită s-au închinat în ultima lună electorală mulţi politicieni, mulţi soldaţi de partid şi mulţi indivizi cu un simţ civic supraponderal. Cu toţii au făcut asta în timp ce citeau ziare.
Se cere cu vehemenţă în România ca ziarele să fie obiective. Şi asta se cere în ritm de campanie electorală. Să vedem însă ce se cere ziarelor mari din ţări mai îmbătrânite în relele democraţiei decât noi. În Franţa, catolicul cumpără La Croix, iar comunistul, L’Humanité. Şi unul, şi altul au credinţe ferme şi nu citesc alte fiţuici. Cei care suferă însă de ideologii stângiste lecturează din convingere Libération. Conservatorii de dreapta îşi transmit din generaţie în generaţie abonamentele la Figaro, iar incolorii moderaţi iubesc Le Monde. Astfel, ca şi în gastronomie, când comandă un ziar, francezii ştiu cu certitudine ce gust vor primi. Iar „bucătarii“ acestor faimoase publicaţii nu au rezerve în a-şi clama cu fermitate preferinţele, fie ele politice, fie culinare.
Jurnaliştii perfizi din Albion predică imparţialitatea, dar practică şi ei omeneasca subiectivitate. Iar cititorii, ca şi confraţii lor de peste Canal, ştiu prea bine ce cumpără. Eşti laburist, primeşti la poartă The Guardian. Eşti conservator şi te irită emigranţii sau europenii, primeşti The Daily Mail. Pentru relativişti şi intelectuali blazaţi
