Se lasă noaptea şi în grădină e aproape întuneric. Grădină e mult spus, sînt într-o grădiniţă (nu de copii, o grădină mai mică), stau sub un cireş, pe o băncuţă de lemn, am în faţa mea o masă de răchită şi mă simt ca într-un timp în care nu am trăit, pentru că m-am născut abia în anii ’80. Mai sînt şi alte mese în jur, printre crengile copacilor care se întind în voie, nu deranjează pe nimeni aici, chiar dacă, de cum intri În curte/grădină/grădiniţă, tocmai ele te obligă să mergi un pic cocoşat ca nu cumva să-ţi intre în ochi. În stînga mea, e o căsuţă. Deşi nu-mi plac, folosesc diminutivele ca să exprim exact ce văd. Totul e mic, ca în poveşti pentru copii mici-mici. Căsuţa e albă şi foarte veche. Atît de veche, încît are o verandă, un fel de balcon modern închis şi totul înăuntru e riguros păstrat ca să mă facă să mă simt departe în timp: tocurile uşilor crăpate şi doar revopsite, aproape că le aud cum scîrţîie, un robinet şi un lighean de spălat pe mîini à la bunica, plăcuţe ruginite deasupra uşilor, care anunţă în ce cameră intri, „secretariat“, „contabilitate“, şi preferata mea, plăcuţa pe care scrie „protoiereu“. Dar hai din nou afară unde se lasă întunericul. În timp ce buchisesc ceva pe o hîrtie, uite că mă va scoate din beznă domnişoara care vine cu o lumînare pe care o va pune pe masă... doar că nu e o lumînare, e o candelă improvizată. Aici locuieşte o pisicuţă prietenoasă, care se plimbă ţanţoşă pe pietrişul din grădină sau se ascunde printre tufe şi îi priveşte pe toţi vizitatorii grădinii. Am aflat că lumea o strigă Calypso. Un nume rar întîlnit în 2008 p. Chr. Sînt la un pas de a-mi pierde definitiv coordonatele temporale, dar mă aduce înapoi în ziua de azi vestimentaţia celorlalţi vizitatori ai „grădinii cu smochini din cartierul armenesc“. Cum am ajuns aici? Am mers pe Batiştei pînă cînd am traversat intersecţia cu Vasile Lascăr, am cotit d