în Portugalia, pietrele încinse de soare şi plesnite de vânt spun poveşti. Poveştile alunecă din vârful oraşelor spre apa care linge ţărmuri şi acoperă secrete. Atlanticul freamătă nerăbdător sau, dimpotrivă, pândeşte letargic - amorez sub vraja unei prinţese năzuroase. Douro, Tejo şi Mondego despică Portugalia ca trei lame albastre, oferindu-se corăbiilor în care sunt lăsate la agitat butoaiele cu vin de Porto, transatlanticelor ieşite din Lisabona spre porturi de peste mări şi ţări, canotorilor plecaţi cu o vâslă în căutarea faimei. Şi totuşi, aici parcă mai mult ca oriunde, apa trece, pietrele rămân. Iar în faţa lor trebuie să taci, să asculţi şi să-ţi închipui. Aşa a fost dintotdeauna.

De departe, Coimbra seamănă cu o piramidă împănată cu ochi. Când te apropii, îţi dai seama că ochii sunt ferestre deschise spre Mondego şi spre faleza pe care câţiva labradori se fugăresc fără grijă. Quinta das Lagrimas e undeva la margine, departe de studenţii care urcă pieptiş spre Universitate, de restaurantele cuibărite la colţul stradelelor late cât braţul, de biserica romanică postată în piaţa centrală. Gazonul vălurit are o împletitură de plasă, un brâu transparent prin care se văd cinci jucători de golf rezemaţi în crose. Un drumeag neîngrijit dă ocol terenului şi duce la o gheretă unde un paznic somnolent ascultă radioul. În spatele gheretei stăpâneşte umbra. Cine ajunge aici scapă de vipie şi poate să-şi tragă sufletul pe una dintre băncile străvechi, palimpsesturi ale iubirilor scrijelite stângaci şi febril în piatra silită să îndure.

As filhas do Mondego a morte escura

Longo tempo chorando memorarao

E, por memoria eterna, em fonte pura

As lagrimas choradas transformarao.

O nome lhe puserao, que inda dura,

Dos amores de Ignez que ali passarao.

Vede que fresca fonte rega as flores

Que lagrimas sao a agua e o nom