Nimeni nu poate să conteste faptul că cei 48 de ani, în care Regele Carol I a condus destinele ţării, au schimbat faţa României. În nici o jumătate de secol, o ţară cvasi-feudală, subdezvoltată, aflată încă în căutarea propriei identităţi (unirea Principatelor Moldova şi }ara Românească avusese loc cu numai şapte ani înainte) a ars mai multe etape ale dezvoltării dobândind, la sfârşitul perioadei, statutul unui Regat modern, pe cale de a se sincroniza, din toate punctele de vedere, cu civlizaţia europeană a acelor timpuri.
La venirea sa în ţară, în anul 1866, foarte tânărul principe german a fost pe punctul de a suferi un şoc. Mărturii din epocă evocă atmosfera pestilenţială a unui Bucureşti învăluit în praf - sau scufundat în noroi, în funcţie de capriciile vremii - , în care oamenii îşi făceau nevoile pe lângă vreun gard sau la colţurile caselor, iar animalele moarte erau abandonate în plină stradă, de unde hoiturile nu erau ridicate cu zilele sau săptămânile, până când mirosul devenea de nesuportat. Peisajul dezolant, stilul de viaţă al românilor, moravurile de sorginte fanariotă i-au produs multe depresii tânărului Carol care, după primii cinci ani petrecuţi la Bucureşti, a fost convins cu greu să nu renunţe la această aventură răsăriteană în favoarea traiului tihnit de acasă. Din fericire versatul politician Ion C. Brătianu şi ceilalţi sfetnici din jurul său l-au convins să continue. Iar rezultatele nu au întârziat să apară, mai cu seamă după dobândirea independenţei (1878) şi transformarea Principatelor Unite în Regat (1881).
Epoca lui Carol I poate fi numită actul de naştere al civilizaţiei române moderne. De ea se leagă înfiinţarea instituţiilor fundamentale pentru funcţionarea unui stat modern, dar şi un boom arhitectonic, în urma căruia Bucureştiul a dobândit faţa unei capitale europene onorabile, iar cele mai importante localităţi din provincie
