Atunci cand, cu vreo cinci sau sase ani in urma, am ales pentru rubrica de fata titlul pe care il poarta si acum, am avut in minte mai degraba o aspiratie decat o stare de fapt. Cu gandul la indepartatele vremuri cand scena ocupa in oras (sau in stat, si nu numai in orasul-stat) un loc central, chiar daca aflat, uneori, la marginea asezarii, si cu ochii la timpul prezent, cand majoritatea cetatenilor declara ca merg la spectacole, in medie, o data la trei ani, imi doream sa apuc zilele unui nou interes al "societatii civile" pentru expresia artistica nu doar cel mai strans legata de realitate, ci si cel mai evident predispusa - si apta - sa influenteze direct viata publica. (Prostii! Uitasem de televiziune!...) Imi imaginam, cu alte cuvinte, ca oamenii vor ajunge (din nou) sa doreasca nu doar sa sustina prin interpusi (adica prin incasatorii de impozite, taxe si alte angarale) institutiile producatoare de vise incarnate, ci si sa (re)intre intr-o relatie mai tandra, personala si personalizata, cu aceste institutii, sa traiasca mai mult si mai liber in preajma sau chiar in interiorul lor, sa si le simta mai aproape si mai "ale lor". Desigur, reimprietenirea urma sa aiba loc dinspre ambele parti: teatrele aveau, si ele, foarte multe de facut pentru reincalzirea supei.
La ora de fata, am impresia, aceasta jumatate de drum a fost parcursa. Cele mai multe dintre salile de spectacol sunt renovate si dotate multumitor in materie de facilitati si comoditati, au dependinte civilizate si climatizare decenta. Nu prea au, e drept, spatii potrivite pentru "socializare" extraartistica - cafenele, librarii, mici magazine de suveniruri specifice (cum am vazut cam peste tot, in strainatate); incet-incet probabil ca vor aparea si acestea. Mai ramane acum ca si cetatenii sa vrea sa accepte oferta.
De pilda, Festivalul Comediei Romanesti le-a dat ocazia (si ideea) organi
