In imaginaţia populară, artistul este una dintre formele exemplare de întrupare a libertăţii. Prezenţă romantică, el pare mîntuit de tot ceea ce ne face viaţa cenuşie, insipidă şi, cîteodată, chiar insuportabilă. O conştiinţă de sine puţin romantică, de multe ori împletită cu un histrionism buf, perfect compatibilă cu o aşteptare publică însetată de imponderabil şi de miracol, a cultivat, multă vreme, chiar presupoziţia unei anumite imunităţi a propriei persoane în faţa rigorilor existenţei şi a constrîngerilor sociale. La adăpostul condiţiei sale unice, al acestei investituri minunate, el putea forţa - uneori chiar cu un anumit succes - atît limitările biologice şi morale, cît şi convenţia socială şi ordinea meschină, din a căror fragilitate sau, după caz, vigoare, omul obişnuit se înfruptă fără întrerupere. Mandatar al eternităţii şi un dar unic făcut contemporanilor, artistul foloseşte deseori sau, mai bine zis, folosea, argumentul propriei existenţe ca pe un silogism invulnerabil atît în faţa lui Dumnezeu, prin supralicitarea funcţiilor hepatice, cardiovasculare şi gastrice, cît şi în faţa sectoristului, prin declinarea identităţii artistice o dată cu prezentarea buletinului. Acest artist, atît de complicat ca agregare fizică, atît de subtil ca formulă chimică şi atît de lipsit de inhibiţii ca formulă morală, nu putea funcţiona altfel, în cîmpul înceţoşat al imaginaţiei populare, decît ca un ideal, ca o răzbunare exemplară în faţa deşertului de banalitate. Un artist care merge la serviciu, care face cerere pentru butelie, care nu primeşte viză pentru State, care face reclamaţii la telefoane, care plăteşte lumina, care cumpără un chil de parizer ( eventual, pentru a investi în ceva premiul Academiei), care plăteşte chirie, care are probleme cu Asociaţia de locatari (sau, dacă e cazul, cu aceea de proprietari), care îşi vinde sticlele goale, care ia cuvîntul la şed