Afinele sunt fructele cu cea mai scăzută concentraţie de zahăr, motiv pentru care sunt recomandate în alimentaţia persoanelor care suferă de diabet zaharat. Afinul este un arbust mic, stufos, cu tulpina verde, care populează pajiştile şi pădurile de conifere din zona alpină, până la altitudini de 2.000-2.500 de metri. Înfloreşte în mai-iunie, iar fructele se coc toamna. De culoare albastru-brumăriu, afinele sunt zemoase şi au un gust plăcut dulce-acrişor. În scopuri medicinale se folosesc frunzele şi fructele. Frunzele se culeg primăvara, vara şi toamna. Se recoltează dimineaţa, imediat după ce roua dispare. Fructele se culeg la maturitate, în iulie-septembrie, şi se folosesc proaspete sau uscate. Frunzele conţin tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină, iar fructele - tanin, pectine, mirtilină, zaharuri, provitamina A, vitamina C şi acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic). Frunzele şi fructele de afin au proprietăţi astringente datorită taninului. Ele sunt totodată un bun antibiotic, modificând favorabil flora patogenă intestinală şi antidiareică. Mai are proprietăţi hipoglicemiante şi antihelmintice (distruge viermii intestinali).

Indicaţii terapeutice Afinul se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de fermentaţie sau de putrefacţie), parazitoze intestinale, infecţii urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) şi diuretic, precum şi în reumatism, afecţiuni dermatologice, tulburări circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulceraţii cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziţia ceaiului dietetic. Infuzia se obţine din două linguriţe de frunze uscate la o jumătate de litru de apă clocotită. Se beau mai multe căni de infuzie călduţă, fracţionat în trei reprize, dar să nu depăşească un litru pe zi, în afecţiunile amintite. Decoctul din frunze sau fructe se obţine