Există o violenţă de toate zilele, nu numai una recunoscut abominabilă, de resortul tribunalelor, inclusiv a celor ce judecă public crimele de război, a celor "împotriva umanităţii" şi aşa mai departe. Violenţa cotidiană este tolerată, întâmpinată cu o ridicare din umeri. Victimele ei sunt nenumărate. Cruzimea mai mult sau mai puţin conştientă, nu neapărat scelerată, de cele mai multe ori banalizată, intrată în ordinea firii, faţă de celălalt, de ceilalţi. A te simţi om, om puternic, atentând la calitatea de oameni a altora; din proximitate, din anturaj, din aceeaşi familie, din acelaşi birou sau partid sau bloc de locuinţe...
Se înţelege că mă întorc la cartea semnată de Marie-France Hirigoyen: Le Harcelement moral, o carte destul de neobişnuită, în austeritatea, ca să nu spun în ariditatea ei - nu lipsită totuşi de un fior participativ.
"În viaţă, există întâlniri stimulante ce ne incită să scoatem la iveală ce-i mai bun din noi înşine, dar şi întâlniri care ne minează şi care pot sfârşi prin a ne nărui. Un individ poate izbuti să îl demoleze pe altul printr-un proces de hărţuire morală. Se întâmplă chiar ca înverşunarea hărţuitoare să se încheie cu un vertabil act de asasinare psihică. Cu toţii am fost martori ai unor atacuri perverse, la un nivel sau la un altul, desfăşurate fie într-un cuplu, fie în familii, în întreprinderi sau chiar în viaţa politică şi socială. Cu toate acestea, societatea noastră se arată oarbă în faţa acestei forme de violenţă indirectă. Sub pretextul toleranţei, se manifestă de fapt complezenţa."
Nu sunt "fleacuri", nu sunt efecte ale unei sensibilităţi abuzive sau ale unei "sensiblerii" proprii naturilor fragil astenice, cele descrise aici, ci lucruri de o maximă gravitate, de care, iată, nu numai literatura se ocupă cum a făcut-o, cam din totdeauna, cu ale ei mijloace subtile, dar şi investigaţia sociologică şi p
